Am dat o fugă la Dalles, la librărie, hotărât să cumpăr “Arhipelagul” lui Soljeniţîn. În urmă cu o săptămână, când fusesem ultima oară, nu avusesem bani. Nu l-am mai găsit însă. Şi nu era decât 60 de lei. Lei noi! Mă plimb printre rafturi. Fac naveta între cel pe care scrie “Istorie” şi cel etichetat “Memorii”. Pe drum mă opresc din când în când la “Polirom”, de unde acum o lună am cumpărat autobiografia lui Emir Kusturica. Nu îmi sare însă nimic în ochi. Mă întorc la “Memorii”. E în apropierea casei de marcat. Pun mâna pe o carte, o răsfoiesc, după care o pun la loc. Mă uit, mă uit şi citesc, aşa, în penumbră, “20 de ani în Siberia”. Iau cartea şi o întorc, la coperta finală. “… 20 de ani în Siberia – o aşez printre cele mai fantastice cărţi care s-au scris în ţara noastră. În faţa ei multe cărţi, mulţi scriitori şi mulţi eroi literari pălesc”. Semnat, Ştefan J. Fay. Interesant, zic! Ceva mai jos e o notă a Monicăi Lovinescu: “… Cartea aceasta, care nu numai că se cere neapărat citită, dar ar merita să fie aşezată, prin biblioteci, într-un raft al clasicilor, descrie unul dintre cele mai cumplite destine”.
Cartea e editată de “Humanitas”, specialistă în memoriile care demască adevărata faţă a regimului comunist, ale cărui ponoase, din păcate, le tragem în continuare. Deschid cartea şi parcurg câteva rânduri. Nu înţeleg nimic! Stilul, da stilul, abordarea sunt incredibile. N-am mai citit aşa ceva. Mă duc la prefaţă. O citesc pe nerăsuflate. Apoi intru din nou între paginile cărţii. Lectura mă acaparează şi nici nu ştiu când trece timpul. Aoleu, trebuie să fug la Sport 1! Mă duc repede la casă, plătesc şi plec.
Citesc, citesc, citesc. Sunt la curent, din prefaţă, că ceea ce ţin în mână e opera unei femei cu doar trei clase, sfătuită să-şi pună pe hârtie amintirile din gulagul sovietic.
Am terminat de citit cartea în numai trei zile. Şi asta pentru că am renunţat să citesc în public, adică în metrou sau la redacţie. Doar acasă, acolo unde pot îmbrăca hainele personajelor şi să trăiesc alături de ele. Şi unde nimeni nu se uită urât la mine dacă mă vede lăcrimând.
“20 de ani în Siberia” a Aniţei Nandriş-Cudla e o capodoperă. Şi nu doar prin felul în care o femeie cu doar trei clase povesteşte despre viaţa ei şi despre cele două decenii petrecute în Siberia, ci şi prin faptul că ai ocazia să redescoperi, dacă nu cumva ai făcut-o până acum, adevăratul ţăran român, adevărata filozofie a ţăranului român, a românului de rând, să redecoperi practic o mică parte din istoria acestui popor nenorocit.
Am trăit alături de Aniţa Nandriş-Culda toate grozăviile prin care viaţa a umblat-o. Am plâns alături de ea şi am suferit alături de ea. Cartea Aniţei ar trebui să fie lectură obligatorie, printre multe alte “Memori”” publicate după 1989. Spun asta pentru că mulţi dintre noi au uitat cum a fost înainte de 89, iar cei tineri habar nu au. Şi, poate aşa, devenim mai buni, mai drepţi, mai toleranţi.
Citiţi “20 de ani în Siberia” sau recitiţi această carte. Eu am s-o fac, la nesfârşit. Şi ştiţi de ce? Pentru că de multe ori m-am simţit al dracului de prost fiindcă familia mea a fost scutită de astfel de tragedii, care, până la urmă, au darul să înnobilează.
De câte ori ascult poveştile de viaţă ale bunilor mei prieteni Mihai Rusu şi Christian Clemens, mă simt prost. Oamenii ăştia şi familiile lor au trecut prin Iad. Un Iad din care, paradoxal, au ieşit mai buni, mai drepţi, mai toleranţi. Poate într-o zi am să vă spun poveştile lor.