22 decembrie 1989

Prin noiembrie 1989 s-au ţinut lucrările Congresului al XIV-lea al PCR. Bucureştiul era paralizat de frig, de foamete. Trebuia să ajung în Pajura, la Anca şi la Sorin Hârjoghi, prietenii noştri. Stăteam în staţie la Casa Scânteii, aşteptând un nenorocit de 331, care nu mai venea. În tot acest timp, priveam autobuzele care îi transporta pe invitaţii la Congres spre hotelurile Flora, Turist şi Parc, aflate în apropiere. Am văzut şi zece persoane într-un autocar de 40 de locuri. Mi s-a părut frustrant. Pentru noi, cei din staţiile de autobuz. Până la urmă, am plecat pe jos şi am plâns tot drumul. Am ajuns la Sorin şi la Anca şi le-am spus: “Fraţilor, de ăsta nu mai scăpăm niciodată. Ne îngroapă pe toţi. Nu mai avem nicio şansă”. Sorin m-a îmbărbătat: “Scăpăm de Ceauşescu. Vei vedea”. “Când? Când?”, l-am întrebat. “Nu ştiu, dar vom scăpa”, mi-a spus el. Seara, ne-am lipit urechile de aparatul de radio. Ascultam Europa liberă. Ne ungeau la suflet toate acele comentarii defăimătoare la adresa regimului, care se înmulţiseră în ultima vreme.

Au trecut apoi câteva săptămâni. Ne pregăteam de vacanţa de iarnă. Abia aşteptam să plec acasă, să scap de frigul de la cămin. La “A2″, în Agronomie”, vântul bătea prin ferestrele vechi. Caloriferele nu mai aveau apă în ele de câţiva ani. La o spirtieră de voiaj, mi-am gătit doi cartofi prăjiţi. Pe rând, unul câte unul. Radioul, un “VEF”, parcă aşa se numea, nemţesc, îl împrumutasem. Marinică Ion, care îmi fusese şi coleg de liceu, mi-l ceruse cu o seară înainte să asculte programele Europei libere. Îi dădusem instrucţiuni de folosire. Butonul cu ajutorul căruia găseai posturile se rupsese de ceva vreme, aşa că găsisem o metodă ingenioasă de a rezolva problema. Scosesem două şuruburi de la carcasă, iar acum apucam cu două degete sfoara scalei şi trăgeam de ea. Spre seară, Marinică s-a prezentat cu radioul. “Nasol”, zice. “Ce e?”, întreb. “S-a rupt sfoara”, vine răspunsul. Până la urmă i-am dat de cap. De la “VEF”-ul meu am aflat ceea ce se întâmpla la Timişoara. Ţin minte că am primit vacanţă mai repede, aşa că am plecat acasă. Am continuat să ascultăm. Europa liberă emitea de acum non-stop.

În noaptea de 21 spre 22 decembrie m-am hotărât să plec la Bucureşti. Dimineaţă m-am îmbrăcat şi am fugit, în timp ce mama, ajunsă în pragul isteriei, mă implora să rămân. Am luat “5”-ul, care trecea prin centru. La intersecţia cu linia de tramvai, o basculantă cu nisip, cu roţile dezumflate, a blocat circulaţia. M-am dat jos din autobuz şi am plecat în fugă spre centru. Auzisem zvonuri că lumea s-a strâns în faţa “Casei Albe”. Era adevărat. Un grup mic, 100-150 de persoane, striga lozinci împotriva lui Ceauşescu. În schimb, curioşii, câteva mii, stăteau impasibili pe margine. M-am alăturat acelui grup mic, extrem de eterogen, în care îi descoperisem şi pe câţiva dintre membrii galeriei Petrolului de atunci, în frunte cu Giuşcanul, a cărui poză era la loc de cinste de ani buni pe avizierul miliţiei din Ploieşti. La un moment dat a apărut un “Aro”, dotat cu o staţie de amplificare. Nimeni n-a avut curajul să vorbească. Mi-am luat inima în dinţi, m-am urcat pe el şi am vorbit mulţimii. Nu mai ştiu exact ce am spus, dar am observat că eram mult mai mulţi. După câteva ore, s-a anunţat fuga lui Ceuşescu.

A început anarhia. Oamenii, mai ales dintre cei care stătuseră pe margine, spectatori, au dat buluc în “Casa Albă”, părăsită de cei care o apărau mai înainte. Am plecat scârbit. “Asta nu e revoluţie”, mi-am zis. A doua zi m-am urcat în tren cu destinaţia Bucureşti. M-am dus la facultate, nu înainte de a trece prin două puncte fierbinţi, Piaţa Victoriei şi Televiziune. Carnetul de student îmi dădea trecere liberă. La şcoală, împreună cu alţi colegi şi cu câţiva angajaţi, foarte speriaţi, am organizat gărzi. Ţin minte că, în prima noapte, am dormit la poarta Institutului Agronomic, având pe cap o cască de război, iar în mână un ciomag. La doar două staţii de autobuz, la Aviatorilor, se trăgea. Se trăgea, răzleţ, şi prin preajmă.

A doua sau a treia zi, câţiva colegi au fost solicitaţi să ajute la descărcarea ajutoarelor care veneau din străinătate cu TIR-urile. Camioanele trăgeau la Romexpo. Seara, după ce toată ziua organizam acele inutile filtre, mergeam la cămin. Aveam câteva camere. Caloriferele, ca prin minune, se încălziseră. N-aveam în schimb mâncare. Apă beam de la robinet. Colegii care ajutaseră la descărcarea camioanelor veniseră cu câţiva saci de îmbrăcăminte. Geci de piele chiar, pulovere, tricouri pentru care înainte de 22 decembrie aş fi dat şi 200 de lei, erau îmbrăcate şi dezbrăcate într-o paradă a modei ireală şi sinistră. “Ce e cu toate astea?”, i-am întrebat. “Ne-au spus ca la plecare să ne luăm ce vrem”, a venit şi răspunsul. Printre haine, sticle de ulei, alimente cu termen de valabilitate expirat, medicamente. Am mai stat o noapte, după care am luat două sticle de ulei, două teancuri de ziare din “Viaţa studenţească”, pe care le-am împărţit oamenilor în drumul spre gară, şi am plecat acasă.

Am revenit în ianuarie, la cursuri, pentru a-i vedea pe toţi repetenţii dându-se mari revoluţionari. I-am mulţumit bunului Dumnezeu că mi-a dat înţelepciunea să plec la momentul potrivit din Bucureşti şi să nu mă bag aiurea în aşa zisa revoluţie. Ulterior am cunoscut o mulţime de oameni care au fost răniţi, ori care şi-au pierdut pe cineva drag în decembrie 1989. Mi-au spus poveştile lor, fie pe stradă, fie în tren, între Bucureşti şi Ploieşti, fie în Cimitirul Eroilor, unde mă trimisese să filmez nepotul profesoarei de matematică. Din respect pentru ei, n-am avut pretenţia să cer certificat de revoluţionar niciodată. Ar fi fost o blasfemie.
Asta a fost Revoluţia din decembrie 1989, văzută şi revăzută, pe scurt, de mine. La 20 de ani distanţă de evenimentele de atunci, mă încearcă un sentiment de nostalgie, mai degrabă. De nostalgia acelor zile, puţine, de solidaritate incredibilă, dar care s-au dus atât de repede…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *