În curând voi sărbători trei ani de când locuiesc în Mexic. Trei ani, tati! Trei ani petrecuţi într-un loc în care mulţi n-ar rezista nici măcar o lună.
Şi, să ştiţi, sunt mândru de asta. Sunt mândru în primul rând de mine. Scuzaţi lipsa de modestie!
Consider însă că până la urmă totul nu reprezintă altceva decât o chestiune de adaptare. Nimic mai mult. De aici, de la adaptare, putem divaga însă. Dar nu vreau. Cel puţin, nu acum.
Le-am spus multor prieteni care făceau din lucruri minore adevărate tragedii că le-ar trebui o “cură de Mexic”. O săptămână măcar şi ar vedea apoi lumea altfel. Ar vedea-o într-o altă lumină.
Şi nu exagerez când spun asta. Cei care m-au vizitat, şi nu sunt puţini, ştiu despre ce vorbesc.
Eu continui să trăiesc în Mexicul bucureştean, denumire ce nu îmi aparţine. Ghetoul de la “Poarta 4” a fost botezat Mexic de cei care locuiesc în zonă. Avem până şi “Şcoala Mexic”! E vorba despre Şcoala Generală din cartier, sponsorizată din câte am înţeles de guvernul Estados Unidos Mexicanos. Dar am mai vorbit despre asta.
Puteam pleca din Mexic de un milion de ori, dar n-am vrut. Nu ar fi fost “fair play”, ca să zic aşa.
N-am vrut, pentru că aici mi-am redescoperit liniştea, pentru că aici, în Mexic, am găsit răspunsuri la întrebări considerate fără răspuns. Aici am învăţat să înţeleg cu adevărat oamenii, să-i iert pe cei care mi-au făcut rău, să mă iert, până la urmă, pe mine însumi. Şi, cum sunt o fire statornică, n-am cum să înşel Mexicul, oricât de idiot ar suna asta.
E greu de explicat! Tocmai de aceea mă voi ţine de cuvânt şi voi scrie până la urmă mult mediatizatul “Jurnal de ghetou”. Când? Habar n-am!
Fac deja parte din ecosistemul Mexicului. Păstrându-mi identitatea, fireşte, ca fiecare dintre locuitorii ghetoului. Nu mi-a impus nimeni nicio regulă. M-am adaptat pur şi simplu şi am înţeles că dacă vreau să supravieţuiesc nu trebuie decât să fiu eu. Nimic mai mult. Am câştigat astfel respectul tuturor.
Cu ce m-ar fi ajutat vreun protest adresat vecinilor de deasupra, care îmi decorează de cel puţin două ori pe săptămână pervazul cu mucuri de ţigară? Cu ce mă algeam dacă m-aş fi certat cu vecinii ăia de stau fără curent de cinci ani, pentru că nu l-au plătit, din cauza rufelor uitate la uscat pe balconaş şi câte două săptămâni? Sunt doar două exemple.
De câte ori însă n-am plecat de acasă uitând cheile în uşă sau uşa descuiată, iar seara, la revenirea în ghetou, vecinii de palier m-au aşteptat în capul holului asigurându-mă că au avut grijă să nu se întâmple ceva rău. De câte ori n-am adormit vara cu uşa deschisă, ca să pot respira în celula unde temperatura ajunge în acest anotimp şi la 45 de grade. De câte ori n-am rămas fără butelie, fără pâine, fără mâncare, dar de fiecare dată s-a găsit cineva să-mi sară în ajutor.
Scandaluri în Mexic? Au fost, slavă Domnului. Dar n-am avut nicio treabă. Cum încep, aşa se termină, adică brusc şi fără victime colaterale.
Vorbeam mai devreme despre adaptare.
În Mexic sunt puţini intruşi. Cei mai mulţi locuiesc aici de la începuturi. Adică de prin anii 70, când în Mexic (nu cred că îi zicea astfel pe vremuri!) nici miliţia nu avea curajul să intre. Nu era asfalt, nu existau tomberoane de gunoi, nu erau apă caldă şi nici căldură. Pe astea din urmă, adică apa caldă şi căldura, nici eu nu le-am avut la început.
Uneori, la o cafea, la un şpriţ, vecinii îmi povestesc despre istoria Mexicului. Şi mă apucă frisoanele, chit că, jur, m-aş fi adaptat chiar şi la condiţiile alea! Aşa cum m-am adaptat şi în anii în care am locuit pe “Ana Ipătescu”, în buricul târgului, pe “Panduri” ori în “Drumul Taberei”.
Când cineva nu se adaptează însă şi, mai mult, încearcă să schimbe regulile, ecosistemul Mexicului e perturbat.
Aşa s-a întâmplat în ultimele luni, când pe etajul nostru s-a mutat o pereche ciudată. El poliţist, ea … Habar n-am ce învârte. Ştiu doar că e grasă şi urâtă. Şi am mai auzit că-l bate pe poliţist de trei ori pe lună!
Femeia asta, care, împreună cu victima de bărbat-su ocupă un apartament rezultat din dezafectarea vechii băi comune, de trei ori şi jumătate suprafaţa celulei mele de exemplu, încearcă să schimbe regulile.
E deranjată de faptul că se găteşte cu uşa deschisă, că se fumează pe hol, că lumea râde, că e senin afară, că ăia de vizavi pun manele. E deranjată de orice.
Nemernica a făcut o sumedenie de plângeri la poliţie, invocând diverse, totul culminând cu noaptea în care a chemat mascaţii pentru a potoli câinele din spatele blocului, mort de foame după ce stăpânul, locatar la parter, n-a mai dat pe acasă, fugit probabil în străinătate ori arestat din cine ştie ce motiv.
Aseară, femeia a ieşit din casă şi ne-a pozat cu telefonul mobil pe cei câţiva care fumam la capătul holului. Iniţiativa femeii ne-a blocat. N-am fost în stare de nicio replică. În final, am dat-o pe glume. A fost semnalul că ecosistemul din Mexic are probleme!
Azi, dau să-mi scot ghetele la uşă pentru ca să mă încalţ. Urma să-i returnez doamnei Anişoara fetele, sosite într-o scurtă vizită de prietenie în Mexicul pe care, deloc întâmplător, şi ele îl îndrăgesc enorm. Ridic privirea şi dau de grăsană, de vecina de la apartament. Îmi poza uşa!
“Doamnă, sunteţi nebună? De ce dracului îmi pozaţi uşa? Vă place? Spuneţi un preţ şi negociem”, zic în glumă. Femeia îngână ceva, dar nu înţeleg decât un cuvânt: poliţie!
Hopa! Zic: “Mi-am adus aminte. De ce m-aţi pozat aseară?”. “Ca să am probe la poliţie, că fumaţi pe hol”, vine răspunsul.
Încerc să-i explic penibilitatea demersului său, moment în care la uşi apar primele capete.
“Doamnă, vă credeam o femeie serioasă, dar, să mor, nu sunteţi. Veniţi aici să ne stricaţi liniştea aducând drept argumente fel de fel de căcaturi. Că ăla găteşte cu uşa deschisă, că ăla sparge oase, că ăla se scarpină în nas”, îi spun pe cel mai calm ton cu putinţă. Îmi dau seama însă foarte rapid că femeia e dusă. Am cunoscut la viaţa mea oameni care îşi făcuseră din scandal o meserie. Oameni pentru care drumul la tribunal era deja rutină. Nu mai era nici măcar plăcere!
Tanti Frusina, a lui Munteanu, a lui Cizmaru, plus alte câteva femei se strâng în jurul meu. Prind curaj şi încep să-i reproşeze scandalagioacei fel de fel de lucruri. Asta a mea face poze la toţi vecinii.
Trezit din somn, băiatul Frusinei, “Plăcuţă” cum îi zice tot cartierul, tip simpatic, dar nedus la biserică, scoate şi el capul pe uşă. “Ce p…a mea se întâmplă aici?”, întreabă “Plăcuţă”. “A sărit aia de la apartament pe vecinul, pe ziaristul”, îi răspunde “Karate”, bunul său prieten, prezent deja la eveniment.
“Să moară mama! Fă, …..”, nu pot reproduce ce i-a zis “Plăcuţă” femeii. Nici nu mai contează.
Încolţită, femeia sună la poliţie, iar în cinci minute, doi gabori îşi fac apariţia. Unul dintre ei îmi bate la uşă. Între timp intrasem în celulă pentru a zori fetele cu îmbrăcatul. “Trăiţi! Avem o reclamaţie!”, zice omul legii. În tot timpul ăsta pe hol e Revoluţie. Au venit vecini de la parter, de la etajul I!
“Numele vă rog şi data de naştere”, îmi zice gaborul în timp ce deschide o agendă şi îşi pregăteşte pixul. “Adrian Dobre. 10 iulie 67”, zic. “Domn Dobre, am auzit de d-stră. Staţi liniştit”, spune sectoristul. Sunt pus să relatez cele întâmplate. Îi povestesc pe scurt şi punctez: “Tovarăşul … pardon, mă scuzaţi, domnul poliţist, doamna e penibilă şi bate câmpii”. Gaborul e un car de nervi. Oftează. “Domn Dobre, în zece ani am fost în blocul ăsta o dată. De când s-a mutat asta doar în ultima săptămână am fost de două ori”.
Le explic oamenilor legii despre ecosistemul din Mexic, dar prelegerea mea o are drept ţintă pe nebună. Vecinii mă aprobă. Mă simt ca un lider. Încerc să le liniştesc pe femeile care sunt gata să o păruiască pe scandalagioaică.
Sunt acuzat de reclamantă că am intrat peste ea în casă! Asistenţa e oripilată! Nu aduc niciun argument în apărarea mea. Nu e nevoie, însă! Fetele mele, care s-au echipat într-un timp record, sunt deja pe hol şi au şi ele chef de răfuială. “Să-ţi fie ruşine, femeie! E tatăl nostru, cum să intre peste tine în casă?”, strigă gemenele!
Îmi dau seama că lucrurile degenerază, aşa că îmi iau telefonul, încui uşa şi plec. “Vedeţi domnu’ poliţist? Vedeţi? Pleacă!”, strigă nebuna. “Plecăm, pentru că întârziem la baschet, la antrenament”, vine replica fetelor, care mai au puţin şi sar la gâtul ăleia.
Jos, în stradă, îmi dojenesc fetele, spunându-le că nu e frumos să le vorbeşti astfel adulţilor, indiferent de situaţie. Nu le conving. “Tati, aveam chef de ceartă, pe cuvânt. Simţeam că trebuie să ţip la cineva”, îmi spune Larisa. Schimb subiectul.
Au trecut mai bine de cinci ore de la incident. Mă întorc în Mexic. Sunt primit ca un erou de puţinii vecini care fumează îngrămădiţi pe balconaşul de la capătul holului.
Mi se spune că am pierdut însă Partea a II-a a spectacolului. “Vecine, sectoriştii s-au prins că aia e nebună şi au refuzat să meargă cu ea la Secţie. Unul a şi transmis prin staţie că dacă mai aude de vreun scandal la adresa asta nu mai vine nici dacă se lasă cu mortăciune”, mă informează un vecin.
“Staţi să vedeţi ce s-a întâmplat”, continuă el. “Nebuna s-a întors cu întăriri! Cu bărbatul ei şi cu doi gabori de la secţia unde munceşte ăsta. S-au dat ăia la noi, dar nu le-a mers, că nu sunt din zonă. Au bătut la uşa matale. Spune şi mata, vecine, vin unii şi ne strică liniştea… E corect? Vecine, dacă se întâmpla asta la blocul de vizavi în primul rând nu venea poliţia. Că n-avea curaj. Iar în al doilea rând, ăştia doi dormeau în noaptea asta în cort, prin spate pe la fabrica de sticlă, iar mâine veneau să elibereze apartamentul”, zice omul meu.
Le spun celor prezenţi să-şi vadă de treabă, să nu care cumva să o pună de vreo răzbunare, aşa cum mi-a ajuns la urechi, că până la urmă noi ăştia reprezentăm majoritatea.
Cam asta a fost azi. Adică ieri, că e trecut de mult de miezul nopţii.
E clar, ecosistemul în Mexic a fost perturbat. Depinde însă doar de noi, ăştia din biocenoza ecosistemului să rezolvăm situaţia. Şi doar pe cale paşnică. Adică nu cu pumni în gură, cu şuturi în cur, cu geamuri sparte, cu cauciucuri înţepate, deşi au fost aduse în discuţie şi variantele astea!
E aproape ora 2.00 AM! E linişte în Mexic. Afară plouă. Ascult muzică şi scriu.
Mai bag un tutun şi apoi mă culc! Noapte bună!
PS: Am vrut iniţial să pun o poză cu scandalagioaica! Am zis totuşi să nu îi fac reclamă!