Încet, încet încep să dispară, unul câte unul, cei care ne-au marcat copilăria, adolescenţa, tinereţea. Oameni de valoare, pe unii i-am cunoscut personal, se duc şi nu se mai întorc. Oameni care au fost exemple pentru generaţii întregi, nu doar pentru a mea. Acum realizez cu adevărat diferenţa între ceea ce am trăit noi, atunci, şi ceea ce trăiesc tinerii din ziua de azi. Nu e adevărat că nu aveam de unde să alegem. Şi atunci era diversitate. Era doar o chestiune de gust şi de educaţie. Cică n-avea lumea unde să meargă, d-aia se ducea la teatru, la meciuri, la spectacole. Aiurea…
Azi, în timp ce toată redacţia îl asculta pe tătuca Băsescu, mai abitir decât o făceam noi pe vremuri, măcar atunci eram obligaţi, Emil Hossu trecea în nefiinţă. Rapid, aşa cum şi-ar dori oricine să moară. Prea devreme, însă. Mi-a fost simpatic Emil Hossu. Foarte simpatic. Am, aici, acasă, mai multe filme în care a jucat. Comedii în special, filme pe care le urmăresc din când în când doar, aşa, ca să văd cum era înainte. Ca să nu uit prin ce am trecut.
A murit Emil Hossu.