A venit frigul

Frigul din ultimele zile mi-a amintit de anii ’80, ani în care agentul termic fusese executat de regimul comunist. Încerc de multe ori prin postările mele să le reamintesc celor care au uitat şi să le deschid ochii celor care habar nu au de greutăţile prin care au trecut părinţii lor.

În fiecare toamnă, mă apucă nostalgia. Asta până se hotărăşte doamna Mariana, administratorul blocului, să deschidă robinetul de căldură de la subsol. Şi uite aşa, îmi amintesc şi de anii în care căldura nu era o problemă pe vremea comunismului. Pe Găgeni 88, unde am copilărit, la parter aveam un calorifer mare. Iarna era locul nostru de întâlnire. “Unde te duci, mamă?”. “La calorifer”, venea răspunsul instantaneu. Sau “hai să ne întâlnim la calorifer, la 6”. Iarna, la calorifer, ne uscam mănuşile şi căciulile ude de la zăpadă. Şi chiar dacă făceam gălăgie, nici un părinte nu se supăra. Ne ştiau în siguranţă.

Începând cu 1982-1983, sper să nu greşesc, caloriferul nostru a devenit obiect de decor. E adevărat, crescusem. Nu ne mai întâlneam doar la caloriferul de pe Găgeni 88. Eu mai aveam câte un calorifer şi prin alte blocuri din cartier. Dar ce, numai eu, credeţi? Aproape toţi băieţii. Mai ales că noi duceam lipsă de fete. În generaţia noastră au fost doar trei fete. În schimb o armată de băieţi. Mamă, mamă ce concurenţă era!

În acea perioadă, regimul comunist ordonase unui întreg popor să facă economie. Aşa că, dacă la început căldura mai venea, raţionalizată, ca şi apa caldă ori mâncarea, la un moment dat n-a mai venit deloc. Nici nu ştiu cum am supravieţuit acelor vremuri. Dormeam îmbrăcaţi. Pentru că noi aveam totuşi un avantaj la bloc, exista centrală proprie, tata se trezea noaptea şi mai dezmorţea caloriferele. Pentru toţi locatarii.

Ţin minte că într-o iarnă, la cămin, la Agronomie, ne-a îngheţat apa în pahar. În cameră! Pare neverosimil, dar acestea au fost timpurile pe care le-am trăit. Erau atunci la modă sacii de dormit. Am avut unul pe care l-am folosit toată facultatea şi, după Revoluţie, l-am vândut într-un târg la Békéscsaba. N-am luat mare lucru pe el. Ştiu că îi pusesem o emblemă cu Petrolul şi asta se pare că l-a atras pe ungurul care mi l-a luat.

Dar parcă nicăieri n-am simţit mai tare frigul ca la Anca şi Sorin Hârjoghi, prietenii noştrii din acei ani de restrişte, de care capitalismul sălbatic ne-a despărţit. Nici de la ei nu mai am nicio veste de ani buni. După moartea părinţilor lor, Anca şi Sorin au rămas singuri în apartamentul de patru camere din Pajura. Iernile erau apocaliptice în Pajura. Pereţii neîncălziţi de ani de zile decât de soarele verii, transformaseră apartamentul într-o adevărată peşteră. Mai trăgeam câte o ţuică, un vin, ne mişcam în timp ce stăteam la câte o bârfă, dar degeaba. Nimeni nu vroia să meargă la culcare. Ne clănţeneau dinţii în gură sub maldărul de pături sub care ne băgam îmbrăcaţi. Doar bocancii lipseau!

Săptămâna trecută, când fetele au revnit acasă după aproape trei luni şi jumătate de exil, ba la Ciuc, ba la Falaştoaca, la tanti Steluţa (mai ales acolo), încă nu dăduseră drumul la căldură. Prima noapte a fost cumplită. Pentru noi mai puţin. Am luat fetele, le-am înghesuit în sufragerie, am închis uşile şi am dat drumul la aerul condiţionat. Aşa am stat câteva zile. Pe vremuri nu aveai alternativă. Mai dădeai drumul la aragaz, dar presiunea gazelor era scăzută şi, în plus, Doamne fereşte, te puteai intoxica.

Au fost vremuri grele. Vremuri care, paradoxal, ne-au întărit, nu ne-au înrăit. Ne-au înrăit atâta cât să facem o Revoluţie de pe urma căreia să profite alţii.