Stau pe prispă şi meditez la jocul Angliei, proaspăt înfrântă la Cupa Mondială. Şi eliminată…
Sincer, îmi pare rău de Anglia. De naţionala de rugby, nu de Anglia ca ţară.
Ca fost olimpic la istorie, n-am cum să plâng pe umărul prinţului Henry de Wales, care s-a agitat în tribunele de pe “Twickenham” mai abitir decât antrenorul Stuart Lancaster.
“Prinţ de Wales”, ce frumos! În locul lui, după înfrângerea de acum o săptămână în faţa Tării Galilor (aia a fost înfrângerea care a semnat practic eliminarea Angliei, nu aia de azi), îmi schimbam numele. Îmi puneam, mai bine, Henry de Mălâncrav, ca să evidenţiez locul unde se află una dintre proprietăţile din România ale “bagabontului” bătrân. Pe numele său, Charles. Tac-su, adică! Culmea, şi ăsta tot prinţ de Wales este!
Deşi nu e foarte frig afară, îmi ies totuşi aburi din gură. Iniţial am crezut că e fumul de la ţigară, dar nu e! E chiar abur! E prima oară în toamna asta când îmi ies aburi din gură!
A venit frigul, tati. Toamna, iarna, nu mai contează, ceva a venit. E frig. Nu foarte frig, însă. Nici anotimpuri nu mai avem. Vorbeam despre acest subiect cu un cetăţean bătrân, ieri, pe stradă. Aşa îmi place mie, să mă bag în seamă cu străinii.
Nu înţeleg de ce Anglia nu a tras sforile la tragerea la sorţi pentru a avea o grupă mai uşoară. Că doar e ţară gazdă. Nu le-a trecut englezilor prin cap ca, prin intermediul d-lui Charles, ăla de are câteva proprietăţi prin Ardeal, să aducă o delegaţie de români care să efectueze tragerea la sorţi. Nici nu vreau să mă gândesc ce grupă ar fi avut “englejii”!
Ne băgam şi noi în grupa lor, aşa, ca să le ridicăm moralul. Că suntem buni la capitolul ăsta.
N-am mai scris de multă vreme pe blog. Am şi primit reproşuri pentru asta. Am vrut să scriu câte ceva despre aventura de la Budapesta, despre drumul de la stadion la hotel, cum ne-au tremurat chiloţii pe noi în stradă, circulând printre ungurii unii paşnici, unii războinici, în metrou şi în autobuz, cum ne-am luat lacrimogene în ochi. Şi pentru cine toate astea? Pentru alde Pintilii, Adi Popa şi Paul Papp.
Am jurat să nu mă mai duc în viaţa mea la un meci al naţionalei României (naţională de orice fel!) la Budapesta. Asta pentru că şi acolo sunt o grămadă de bolnavi, ca şi la noi. În 1998, la acel 1-1, de pe “Nepstadion”, şi dacă aş fi luat bătaie de la ultraşii maghiari nu m-aş fi supărat. Luam bătaie pentru jucători adevăraţi, nu pentru pârâţii ăştia de îşi zic fotbalişti.
S-a făcut şi mai frig, dar nu îmi pasă. Aerul ăsta rece îmi aminteşte de Noua Zeelandă. Acum patru ani, eram acolo. La Cupa Mondială. Fix acum patru ani! Singurul jurnalist din Europa de Est. Neo-zeelandezii ar fi putut să-mi facă statuie, ca mexicanii lui Dembrovschi. Adică, la mişto.
Înainte de Cupa Mondială din Anglia, am vrut să scriu ceva despre Noua Zeelandă, despre aventura aia incredibilă şi pe care o vreau repetabilă în viaţa asta.
N-am avut timp, n-am avut nici chef, nici inspiraţiune, n-am avut nimic. Nu mă plâng, Doamne fereşte!
Am fost mult prea preocupat cu activitatea de supravieţuire într-o societate tot mai bolnavă, tot mai coruptă, tot mai neserioasă.
Bolnavă, coruptă, mai merge, dar ceea ce mă deprimă cel mai tare e neseriozitatea tot mai crescândă a oamenilor din jurul meu. Oameni tineri, culmea, în care mulţi dintre noi ne punem speranţe, considerându-i un adevărat Gerovital tămăduitor pentru o societate anchilozată iremediabil, dar care nu se dovedesc a fi decât un drog ce permanentizează starea de haos programat şi bine gestionat.
Am vrut să scriu săptămânile astea despre Maria. Maria Grigore, o femeie din Lunca Buzăului, care munceşte de ani buni la Roma şi care, prin tot ceea ce face acolo, cinsteşte naţia asta despre care unii, mulţi, cred că e formată exclusiv din hoţi, violatori, şmenari, ţigani şi neserioşi…
Despre cum mă chinui de doi ani să fac un împrumut de 2.000 de euro la băncile din România pentru a-mi achiziţiona o cataragă de maşină, dar toate mă refuză…
Am vrut să scriu despre fetele mele, am vrut să scriu despre multe.
Ies aburi în continuare din gura mea! Şi mă gândesc la Anglia… Jocul Angliei n-a depins însă de mine. Şi nici de pumnii strânşi ai roşcovanului ăla de Henry. A depins doar de destin, cred.