Am curaj

Nu ştiu de ce, dar am impresia că blogul ăsta reprezintă un dezavantaj pentru mine. Scriu aici tot ce-mi trece prin cap, îmi deschid sufletul, sunt sincer, îmi arăt slăbiciunile, îmi strig nemulţumirile, îmi proiectez gândurile. Şi toate astea tocmai acum, într-un moment în care am constatat că mulţi dintre noi au devenit mai egoişti ca oricând, mai închişi ca niciodată, mai răi ca până acum.  Fiecare şi-a confecţionat câte o vestă, aşa, ca alea antiglonţ. O vestă anti-sentimente, anti-bun simţ, anti-stres. Iar eu, ca de obicei, fac opinie separată.
Zilele trecute, încă o cunoştinţă m-a certat pentru opiniile mele, expuse cu atâta entuziasm şi cu atât de multă determinare pe blog. “Eşti nebun? Chiar trebuie să faci asta?”, m-a întrebat, la finalul monologului, amicul meu. Nu i-am răspuns. Am tăcut mâlc. Am înghiţit în sec şi am înjurat printre dinţi. Nu pe el, Doamne fereşte. Nu ştiu dacă nu cumva înjurătura mi-am adresat-o tocmai mie. “O merit?”, m-am întrebat ulterior, când am constat, fără dubii, că îl înjurasem pe Adi Dobre. Pe ăsta de scrie aici pe blog tot ce îi trece prin minte, deschizîndu-şi sufletul şi cufărul cu amintiri.
În ultimele săptămâni am primit câteva palme din partea unor oameni de la care, sincer, nu m-aş fi aşteptat decât la lucuri bune, oameni în care am avut încredere. Dar în cine naiba nu am eu încredere. Doar în mine, probabil, dar asta e altă poveste. Chiar mă întrebam, cu voce tare, normal, “oare m-am priceput vreodată la oameni?”. Sau “oare am fost realist vreodată?”. Răspunsul e clar, NU. Nu m-am priceput la oameni niciodată. N-am fost vreodată realist. Dădeam odată un exemplu, nu ştiu dacă şi aici pe blog: Eu dau oamenilor din start nota 10. După care scad, în funcţie de evenimente, din notă. Scăderea notei, însă, creşte procentual acel sentiment urât al dezamăgirii. Aşa e la mine. Îi felicit pe cei care n-au încredere în semenii lor. Oamenii ăştia trec mult mai repede, sau nici măcar nu e nevoie să treacă, peste dezamăgirile pricinuite de loviturile venite din stânga sau din dreapta, din spate sau din … era să zic din faţă. Nu, din faţă te lovesc cei care vor într-adevăr să ştii că ei te-au lovit. Ăştia din urmă măcar sunt sinceri.
Iar am luat-o pe arătură! Aşa o iau eu la sfârşit de an, atunci când mă uit invariabil înapoi, la ce a fost. Şi constat asta, sau asta… La unele găsesc răspunsuri, la altele, cele mai multe, nu găsesc. D’aia o iau pe arătură în perioada asta. Acum, când încep să se audă colindele şi bubuitul petardelor aruncate aiurea de toţi retardaţii.
Adineauri m-am întors de afară. Am tras o ţigară la capătul holului, privind prin spaţiul îngust dintre cele două scări ale căminului la ploaia care nu mai conteneşte. Eram hotărât să mă întorc la masă şi să şterg tot ceea ce am scris până acum. Dar m-am cotit! Nu vreau. Nu vreau să mă schimb. Vreau să rămân acelaşi. Adică ăla care scrie aici tot ce-i trece prin cap, ăla care îşi deschide sufletul, e sincer, îşi arătă slăbiciunile, îşi strigă nemulţumirile, îşi proiectează gândurile. “Bă, tu nu vezi că lucrurile evoluează, că viaţa se schimbă? Nu fii prost. Învaţă să pupi în cur, să sugi … . Nu vezi că altfel nu merge în ziua de azi? Schimbă-te, boule, că d’aia ai rămas la Evz şi comentezi la Sport 1. Că d’aia stai în Mexic”. Sunt cubintele unui apropiat, care a învăţat toate astea. Şi îi e bine. Aşa zic el. Dar şi eu sunt bine, pe cuvânt. Şi mai am ceva ce nu au toţi ăia care mă consideră un inadaptabil condiţiilor de mediu actuale: am curaj. Am curaj să scriu. Am curaj să stau drept, să-mi apăr punctul de vedere. Am curaj…