Nu mai fusesem de mult la Tănase. La Teatrul Constantin Tănase. La cât circ vezi în jurul tău zi de zi, nu eram convins că mă mai pot surprinde cu ceva maestrul Alexandru Arşinel sau inepuizabilii Nae Lăzărescu şi Vasile Muraru. Am fost cu fetele. A fost ziua doamnei Anişoara şi ne-a invitat în oraş.
Habar nu am cât au costat biletele, dar preţ de o două ore, poate şi mai bine, vă jur, m-am rupt de ralitatea, de realitatea tv dacă vreţi, şi am râs, am bătut din palme, explicându-le în acelaşi timp fetelor, de fapt Larisei, care a stat lângă mine, ceea ce depăşea puterea lor de înţelegere. Şi lor le-a plăcut.
Ştiu teatrul de revistă dinainte de 1989. Şi chiar mai de demult, din filmele şi piesele de teatru ce îşi colorau mesajul cu imagini din asemenea spectacole. Chiar şi pe Tănase, pe marele Tănase, l-am văzut jucând pe peliculă alb-negru. În foaierul sălii ce îi poartă numele, aflată pe Calea Victoriei, vizavi de Capşa, e un tablou mare cu figura lui Tănase. Din programul pe care l-am cumpărat înainte de spectacol, am înţeles că teatrul de revistă românesc împlineşte în această perioadă 140 de ani!
Mă întreb de multe ori, atunci când simt că mârlănia a ajuns politică de stat şi am impresia că nimic nu mai poate fi salvat în România, de unde îşi mai trag sevă adevăraţii români.
O sursă o reprezintă sălile de teatru. Îmi saltă inima de bucurie atunci când văd că sunt români, şi nu puţini, care preţuiesc adevăratele valori ale acestui popor.
Până la urmă se respectă pe ei înşişi. Sunt piese de teatru, în Bucureşti – nu ştiu cum e în provinice – care se joacă, cum se spune, cu casa închisă. E mare lucru, pe bune.
PS: Mergeţi la Tănase. Teatrul are şi site, aşa că vă puteţi alege spectacolul.