– Numele?
– Dobre.
– Prenumele?
– Adrian.
– Născut?
– Da!
– Nu te-am întrebat dacă ești născut. Văd că ești născut.
– Aaaaa, scuze. 10 iulie 1967.
– Părinții?
– Am.
– Nu te-am întrebat dacă ai, ci cum îi cheamă.
– Am înțeles! Nicolae și Elena.
– Ca pe…?
– Da, ca pe … Dar nu sunt ei!
Dialogul se repeta obsesiv înainte de 1989, ori de câte ori treceai pragul vreunei instituții de orice fel. Asta cu numele părinților era cea mai frumoasă. Când auzeau cum îi cheamă pe ai mei, oamenii zâmbeau.
Când mergeam la țară, acolo unde oamenii se simțeau mult mai liberi pe vremuri, era și mai tare.
Mergeam pe uliță și auzeam, parcă de nicăieri, câte o voce răgușită:
– Al cui ești, mă?!
Până să-l zăresc pe curios, deja răspundeam:
– Al lui Niculaie.
– Niculaie a’ lu’ Dobre, bulgaru’?
– Da.
– Și pe mă-ta cum o cheamă, mă?
– Elena.
– Ca pe Ceaușești, fir-ar mama lor a dracului. E ziua lu’ mă-ta, atunci. Să vă trăiască, mă!
– Mulțumesc.
Mi-ar fi plăcut ca pe ai mei să-i cheme Constantin și Elena. Ar fi fost mai simplu, ar fi sărbătorit o dată și bine. Așa, casa se umplea de oameni de două ori pe an, pe 21 mai, de Sfinții Constantin și Elena, și pe 6 decembrie, de Sfântul Nicolae.
Deși pe 6 decembrie aterizau în bocancii noștri scofâlciți și ceva cadouri, tot ziua de 21 mai era mai frumoasă. În primul rând pentru că primăvara era deja la putere.
Ne urcam pe biciclete, cu sacoșele pline de sticle agățate de ghidoane, și porneam spre „Kilometrul 6”, la ieșirea din Ploiești spre Brașov. Era acolo un motel frumos, cu grădină, cu restaurant, cu tot ce trebuie. Pe la mijlocul anilor 80, „Kilometrul 6” rămăsese unul dintre puținele locuri în care se mai găsea bere. Mai scumpă, dar se găsea.
Într-o duminică, când ai noștri ne-au trimis iarăși la cumpărături, la „Kilometrul 6”, eu și ceilalți băieți de pe „Găgeni 88” care mă însoțeau am avut o surpriză uriașă. Deși vizitasem locația cu doar două săptămâni în urmă, de data asta eram întâmpinați de un câmp proaspăt arat și semănat!
Ne uitam ca proștii unii la alții și nu înțelegeam nimic. Numai cine a trecut prin așa ceva poate realiza cu adevărat ceea ce am simțit noi atunci. Nici unul dintre băieți nu scotea o vorbă. Dispăruse o clădire, cu toate acareturile ei, o clădire ce făcea parte din viața noastră, chit că la vârsta aia niciunul nu pusese gura pe băutură.
– Cred că au venit extratereștrii sau poate americanii și au luat cârciuma cu totul, zice unul dintre băieți.
După câteva minute de uluială am pornit spre casă. Fără bere, cu sticlele goale. Părinții nu ne-au crezut când le-am povestit despre descoperirea noastră. Câțiva s-au urcat într-o mașină și au dat o fugă la „Kilometru 6” să se convingă. S-au întors mai șocați decât noi!
După câteva zile au apărut și primele zvonuri. Cică motelul fusese demolat după ce Nicolae Ceaușescu a aflat că acolo își făceau de cap, din când în când, unii dintre barosanii partidului.
Cât a trăit mama, nu cred că am lipsit vreodată de acasă în ziua de 21 mai. Nici măcar atunci când eram militar, la Pompieri, la Pitești. Și cât de aproape am fost să ratez ziua aia de 21 mai 1988! În câteva săptămâni aveam să fiu trecut în rezervă. Cele nouă luni de armată se apropiau de sfârșit. Tocmai ce fusesem acasă, la Ploiești, la ziua unui prieten. Am cerut din nou învoire. Comandantul de unitate mi-a zis că nu se poate, că abia m-am întors și că, dacă m-ar lăsa acasă, își pune toată lumea-n cap.
– Bă, Dobre, fii atent aici. Știu că vrei să fii acasă de ziua mamei tale, dar înțelege și tu, nu pot să te mai învoiesc. Mai ai însă o șansă. Mâine avem tragere, la Bascov. Tragi bine, pleci acasă, că așa e regulamentul. Din câte știu însă, la tragerile anterioare, atâtea câte au fost ele, nici măcar nu ai nimerit ținta, îmi zice comandantul unității, mângâindu-și puținele fire de păr pe care le mai avea. Omul era bun prieten cu tata.
A doua zi, tragere! Șansele să plec acasă de Sfinții Constantin și Elena erau la fel de mici ca cele ale Petrolului în fața Barcelonei acum! Pentru că efectuam stagiul militar la Pompieri, tragerile erau rare și se făceau în doar câteva etape de-a lungul perioadei. Erau însă obligatorii. Armele, AK-47, nu erau reglate, motiv pentru care unii se trezeau cu mai multe găuri în țintă. I-am cerut arma unui biban. Cu a mea riscam să împușc pe careva.
– Tovarășe caporal, fiți puțin atent. Puneți cuiul cătării la aproximativ 2-3 milimetri în dreapta țintei. Nu aveți cum să ratați, îmi zice el.
Primesc trei cartușe. Tragem toți la comenzile locotenentului major, un bou, fie vorba între noi.
– La ținteeee, fuga, marș, strigă „lentul major”.
Ajung la ținta aflată la câteva zeci de metri și privesc consternat, ca atunci când, cu ani în urmă, nu am mai găsit la locul său Motelul de la „Kilometrul 6”!
Nimerisem cu două gloațe în centrul țintei! 2×10 puncte! Un al treilea glonț îmi adusese 7 puncte! Cu 27 de puncte, biletul de voie pentru 48 de ore era adjudecat.
Peste doar câteva ore mă aflam la ieșirea din Pitești, spre Găești, la bazinul de înot. Eram atât de fericit! Vremea era superbă. Stăteam la „ia-mă nene”. Mașinile erau rare, nu ca acum. Puteai să aștepți și o oră până ca cineva să-și facă milă de tine. Dar, nu îmi pierdeam speranța. Oamenii erau sensibili la uniforma militară. Toți aveau sau avuseseră un fiu, un nepot militar. Iar tresele de „TR”-ist la Ministerul de Interne, cu alb și albastru, atrăgeau atenția. Erau rare, pentru ca majoritatea studenților efectuau stagiul militar la MApN, nu la MI. Eu și aici am făcut excepție, am fost diferit!
Drumul Pitești – Ploiești îl făceam totdeauna din bucăți. Prima etapă era Pitești – Găești. A doua, Găești – Târgoviște, iar a treia, Târgoviște – Ploiești. Uneori schimbam și câte cinci – șase mijloace de transport. Te ducea câte unul și câțiva kilometri, doar să te ajute.
Mai exista varianta Pitești – București, pe autostradă, apoi trenul până la Ploiești. O singură dată am mers așa. Nu îmi plăcea Bucureștiul, deși la acel drum am descoperit stația de metrou de la Universitate. O știam din pozele alb-negru din Scânteia. Nu mai văzusem așa ceva. Poate și de aceea stația de la Piața Universității mi-a rămas, așa, la inimă. Cum mă îndrăgostesc eu de toate prostiile!
– Bună ziua! Unde mergi militarule?, mă trezește din visare un tip aflat la volanul unei Dacii 1.300 cu numere de București.
– Bună ziua! Eeeee, la mine e complicat. Până la Găești, și, mai apoi, spre Ploiești.
– Hai, urcă.
Intrăm în vorbă. Aflu rapid că îl cheamă Marinică și că e interpret de muzică populară, că vine de la un spectacol la care au mai cântat Maria Ciobanu și alte câteva vedete. Râde într-una, vorbește ca o moară hodorogită și … și, o spun pe aia dreaptă, începe să mă mângâie pe picior! Îi îndepărtez mâna, el nimic. Conduce cu stânga și cu dreapta schimbă viteza, după care palma îi alunecă pe piciorul meu! Îmi amintesc brusc despre celebrul refren al șoferilor din acea perioadă: „Toată ziua la volan și cu mâna pe bulan”. Doar că în cântec, bulanul e al unei fete, nu al meu!
Apucasem să-i spun că aș merge până la București, dar nu am bani, că de acolo pot lua trenul spre Ploiești. Acum aș fi sărit din mașină. Rezist asaltului lui Marinică până la Găești, când decid să cobor.
– Păi, nu ziceai că mergi cu mine până la București?
– Mi-am amintit că trebuie să trec pe la o mătușă la Târgoviște.
– Păcat, zice omul meu, care o zbughește din mașină și vine să-mi deschidă ușa, ca unei domnișoare! Stai să îți dau numărul meu de telefon. Să mă suni când începi facultatea la toamnă.
– Negreșit, îi strig.
Marinică mă ia în brațe și dă să mă pupe! Mă eliberez și o iau la fugă!
Am râs tot drumul până acasă! Când m-a văzut la ușă, mama a început să plângă. Așa plângea ea de fiecare dată când veneam acasă din armată. Acum o făcea însă și mai abitir. Se împăcase cu gândul că nu mă va vedea anul acesta de Sfinții Constantin și Elena. Era bucuroasă. Mama asocia armata cu pușcăria, și, fie vorba între noi, nu greșea. Era însă tare mândră că are al doilea „TR”-ist din doi posibili!
– Cum ai reușit să faci rost și de data asta de permisie?, mă întreabă tata, care se așeza pe un scaun cât timp stăteam în cadă doar ca să vorbim.
I-am povestit despre tragere, dar și despre „aventura” cu Marinică!
– Ești nebun?! S-a dat la tine? Spune, dacă insista, îl dovedeai?
– Îl dovedeam, tată. Avea un metru șaizeci și ceva, dă-l în mă-sa!