Amintiri din copilărie. Găgeni 88, Ploieşti. A fost odată…

M-a lovit nostalgia! Aşa, brusc. În mare, cunosc motivul, dar nu vreau să recunosc!
În seara asta mi-am cumpărat o sticlă de Sauvignon Blanc, de Ceptura. Ceptura e undeva în Prahova, pe lângă celebrul oraş Urlaţi! Nu e rău! Vinul! Şi acesta e un motiv de nostalgie!
Zilele trecute, în primele 48 de ore de la debutul anotimpului ploios, am reuşit să-mi ud toate încălţările din dotare. Plus şosetele aferente. Aşa că m-am decis să-mi achiziţionez o pereche de cizme de cauciuc. M-am dus la Auchan şi, după ce le-am luat fetelor câte una, de la raionul de încălţăminte, mi-am luat şi eu o pereche, de la raionul “grădinărit”. Sunt verde închis. Îmi amintesc de perioadele când, elev fiind la Liceul Agroindustrial din Valea Călugărească, mergeam la cules de struguri. A fost o alegere perfectă! Chit că în metrou lumea mă privea ciudat.
A trecut şi ploaia. Am revenit la “adidaşii” cei de toate zilele.
Mi-am pus, de pe youtube, nişte muzică din fosta Iugoslavie. Muzică, nu turbo-folk, nu manele. Adică Neda Ukraden, Severina, Dino Merlin, senzaţionalul Kemal Monteno, Nina Badrić, Miroslav Škoro. Îmi place al dracului de mult muzica asta. Nu ştiu de ce? Sângele? Pana mea! Habar n-am. Mai înţeleg unele cuvinte. Uneori, de exemplu la capodopera numită “Pao snijeg po dunjama” interpretată de duetul Neda Ukraden – Kemal Monteno, caut mai întâi versurile, apoi dau pe google translate. Pe asta aproape că am învăţat-o.
Luni seară, acum o săptămână, părăseam Ploieştiul, era trecut de miezul nopţii, alături de frate-miu, Edi. Tocmai se terminase Petrolul – CFR Cluj, scor 3-2, şi eram bucuros. Nu mai conteau ploaia, frigul. “Tare îmi e dor de Ploieştiul meu”, îi zic. “Mie, nu”, îmi răspunde în stilu-i caracteristic Edi. M-a durut… Cred însă că n-a spus adevărul. A fost mai degrabă un răspuns mecanic.
De ani buni, pentru noi, drumul la Ploieşti nu înseamnă mare lucru. La Bărcăneşti facem dreapta, pe centura de Buzău, trecem pe lângă Mănăstirea Ghighiu, uneori oprim, iar la pod, la Matizol, coborâm şi ne oprim lângă Rafinăria Teleajen, unde se află Cimitirul “Mihai Bravu”. Acolo sunt înmormântaţi ai noştri. Nu doar părinţii. Apoi plecăm. Fără să vedem Ploieştiul. Era să uit, şi la meciurile Petrolului. Dar tot pe acolo intrăm în oraş, şi, cum stadionul “Petrolul” e în apropiere de Teleajen, iar am evitat oraşul!
Îmi e dor de Ploieştiul meu. Asta o spun aici, pentru mine, pentru voi. Să nu spuneţi însă nimănui. Îmi e dor de copilăria mea, de tovarăşii mei, de şcoală, de ţiganii mei din cartier, de discoteca de la Palatul Culturii, unde ne făceam veacul în week-end-uri, de bulevardul plin de castani unde ne pupam cu fetele până ni se învineţeau buzele, de Sala Sporturilor Victoria, de stadion, de maidanele de pe Găgeni, de Dâmbu, pârâul în care am reuşit într-o vară să facem şi baie, de câmpul de peste Dâmbu unde ne jucam prin gropile de bombe din apropierea Rafinăriei Vega, de uscătoriile de la fiecare etaj unde organizam petreceri de Revelion, de centrala termică a blocului unde, la fel, organizam petreceri, de tot.
În seara asta, la metrou, m-am întâlnit cu Mihai Voinea, unul dintre tinerii jurnalişti pe care eu îi iubesc fără limite. Ca şi pe Andrei Crăciun, ca şi pe pe Cristian Delcea, toţi trei născuţi şi crescuţi la Evenimentul zilei, plecaţi însă spre alte zări. Voinicul, aşa cum îi spunem lui Mihai Voinea, mi-a mărturisit că a fost impresionat de memoria pe care o am, concluzie la care a ajuns citind postul despre cutremure! La început am crezut că mă ia la mişto. Apoi mi-am dat seama că vorbeşte serios.
Vorbele lui Mihai Voinea m-au ambiţionat şi m-au convins să demarez un proiect mai vechi, “Catalogul Blocului Găgeni 88” din Ploieşti! Voinicule, să vezi acum adevărata memorie a bătrânului Adi Dobre!
În seara asta am aruncat doar buzduganul! Dar zilele următoare mă voi apuca de scris. Abia nu mai scriu de stările mele sufleteşti, despre persoane care se supără pentru că le pomenesc numele aici pe blog.
Nu va fi uşor însă. Voi încerca să scriu ceva frumos. Nu de alta, dar poate mor şi vrea cineva să pună între două coperţi ceea ce am scris şi ceea ce voi scrie aici pe blog. Şi nu vreau să mă înjure.
Pentru că “Găgeni 88” nu e un loc oarecare. E locul unde 20 de familii au trăit ani buni în pace, în cinste, fâcând copii pe care România de azi nu îi merită. Pe Găgeni 88 m-am născut. Blocul a fost ridicat în 1967. Am locuit acolo până când am plecat la armată, în 1987, şi mulţi ani după aceea, atâta timp cât ai mei au trăit. Uneori am impresia că încă mai trăiesc acolo, pe Găgeni 88. Mă trezesc uneori cu gândurile jucându-se prin curtea generoasă a blocului, prin beciul unde ne ascundeam adeseori…
Gata, mă opresc! Noapte bună din Mexic!