Doamne, câte mai strânge omul în viaţă! Lucruri fel de fel, amintiri dintre cele mai diverse, cele mai multe inutile, redescoperite după ani în care habar nu mai aveai că ele există sau că ar fi făcut parte vreodată din viaţa ta.
Şi nu vezi toate astea nici la “curăţenia de Paşte”, nici la aia “de Crăciun”, ci doar atunci când te muţi. Când schimbi locaţia, adică!
Acum trei ani şi ceva, când am plecat în exil în Mexic, am avut primul şoc. Deşi în Mexic n-am ajuns decât cu lucrurile personale, la care s-a adăugat un sistem audio.
Şi tot am simţit că înnebunesc văzând genţile pline cu lucruri, sacii ticsiţi cu cele mai inutile obiecte.
Până atunci, în toţi anii de la plecarea din cuibul părintesc, bagajul la mutări însemna cel mult două genţi. Plus un radio-casetofon. Şi, eventual, o boxă.
E trecut de miezul nopţii. Televizorul e pe Eurosport. Se joacă un sfert de finală de la CM feminin de fotbal. Ascult comentariul colegului Bogdan Nevel. Atât. Mă uit în jurul meu.
Pe podeaua din noua locaţie se află cutii, saci cu diverse lucruri, etc, etc. Mă doare capul. Am jurat de atâtea ori că nu mai cumpăr lucruri decât dacă sunt de strictă necesitate, consumabile, că nu mai păstrez toate căcaturile care îmi reamintesc de ceva sau de cineva. Degeaba…
E a treia noapte când sortez. De fiecare dată am eliberat cel mult o cutie, un sac. Mă despart greu de lucruri. Fiecare obiect aflat pe podea în faţa mea are o poveste.
Niciodată n-am cumpărat un lucru, fie el cât de mic, dacă acel ceva nu îmi garanta întoarcerea în timp sau cel puţin o povestioară. Iar acum mă plâng!
Un tricou la care sunt gata să renunţ îmi şopteşte: “Tati, cine are să-ţi mai reamintească de deplasarea la Sevilla, când n-ai consultat prognoza meteo şi ai venit îmrăcat de iarnă, ca la Bucureşti, deşi în Andaluzia erau 28 de grade?”.
“Ţi-am fost tovarăş de drum preţ de 50.000 de kilometri pe ruta Bucureşti – Istanbul – Dubai – Sydney – Christchurch – Invercargill – Auckland şi retur”, se lamentează un pullover.
Dintr-o pungă neagră scoate capul un trening. Pe spatele bluzei scrie frumos: “ROMANIA”! Ăsta nu zice nimic. Tace. Scăpasem de el acum vreo zece ani. Îl am din anii studenţiei de la lotul naţional de atletism. Mi-l dăduse o sportivă a cărei slăbiciune eram în acele vremuri.
Mi-a fost milă de el şi, deşi nu mai poate fi purtat, l-am luat înapoi de la un cumnat care se pregătea să-l transforme în aşternut pentru câine.
Geaca asta e prea “galben-albastră” ca să renunţ la ea, pantofii ăştia cumpăraţi de la Pleven, din Bulgaria, i-am purtat la nuntă, tricoul ăla e primit cadou de la cutărică… Să mă ia dracu’…
Într-o cutie dau de sute de cărţi de vizită, adunate de-a lungul ultimelor două decenii. Unii dintre cei care au trecute numele pe cărţi au murit de ceva vreme.
Într-o alta sunt aproape toate acreditările primite în cei aproape 20 de ani de presă. O parte am donat-o acum câţiva ani unui colecţionar, dar tot mai am câteva sute. Dau inclusiv de cea de la meciul Fenerbahce – Steaua, din toamna anului 1997, primul meci în străinătate văzut de subsemnatul din postura de redactor sportiv! Plus câteva poze în care îl zăresc, printre alţii, pe nea Marius Georgescu de la România Liberă. Ce băiat! Dumnezeu să-l odihnească.
Programe de meci, pliante şi bilete de intrare de la obiectivele turistice vizitate de-a lungul anilor, bilete de avion, mici suveniruri, etc, etc.
Iată biletele de la primul drum al fetelor cu avionul, făcut acum vreo cinci ani la Londra! Cum să le arunc?
Strâng din dinţi şi sortez. Mă opresc şi mă uit la un pliant al unei terase din Asprovalta, o staţiune din nordul Greciei, unde m-am adunat după moartea mamei acum 17 ani şi ceva. Cum naiba am putut să păstrez atâta vreme chestia asta?! Plus poze. Cu mine, fireşte, având 17 ani şi ceva mai puţin şi vreo 25 de kg în minus!
Eliberez o cutie. Cu chiu cu vai.
Sfertul dintre Japonia şi Australia s-a încheiat de mult. Nici n-am văzut golul favoritelor mele. L-am auzit doar pe Nevel ţipând. Am fost prins în discuţii cu amintirile mele.