Aventuri pe A 45 sau cum mă îndrăgostesc de toate proastele

În anul de graţie 2012 am zis să fac şi eu ce face tot românul de 22 de ani încoace, să merg în Germania şi să vin de acolo cu o maşină! Am profitat de faptul că bunul meu prieten Christian a dat o fugă acasă în Germania, la Ennepetal, lângă Dortmund, şi l-am însoţit. “Tati, merg şi eu cu tine cu avionul, caut o maşină, iar dacă nu găsesc, asta e, mă întorc tot cu avionul. Nu fac două zile pe drum, ci doar trei ore”, i-am zis lui Christian. M-am împrumutat de nişte bani şi am plecat. Am zis că împrumutând bani am o motivaţie în plus cu munca. Că măcar ştiu pentru ce trag, pe lângă altele. De unde naiba să ştiu că la ziar voi lua o ţeapă cât Germania de mare alegând să trec pe drepturi de autor şi crezând în promisiunile conform cărora nu mi se va umbla la salariu. Aiurea…

Am plecat cu gândul să mă întorc cu un VW Polo. Ceva mic. Christian mi-a scos din cap variantele VW Fox şi VW Lupo. Vroiam neapărat maşină germană. Cum de Mercedes sau de BMW n-aş fi avut în veci bani, am zis că şi VW e bun. Cipic şi Gigi de la Galaţi, doi dintre oamenii de a căror părere ţin, mi-au zis să nu mă prindă cu vreun Opel că risc să le pierd prietenia. Cu VW-ul au fost de acord. Cipic a avut un VW Golf 5, iar Gigi are unul cumpărat tot din Germania acum vreo doi ani. Ajunşi în Germania, în prima seară ne-am făcut o listă, eu şi Christian,  o listă cu vreo 20 de Polo. Toate în zonă, ca să nu alergăm Doamne fereşte pe la Hamburg ori prin Bavaria. Până la urmă am cedat, tot la insistenţele lui Christian, şi am renunţat la Polo. “Tati, unde dracului bagi fetele? Iar tu eşti ditamai omul. Hai să căutăm în Golf 5”, mi-a zis el. Şi asta am şi făcut. Am găsit vreo 5 bucăţi şi a rămas să ne ocupăm de ele a doua zi.

Aşa am şi făcut. Am văzut vreo două sau trei. Aşa şi aşa. Una, proprietate a unui bosniac, era destul de ok, dar ceva dubios m-a determinat să sar peste ea. Maşina stătea ascunsă într-un hangar, fără inspecţie, fără numere. Când am ajuns să discutăm despre preţ, bosniacul, care venise la întâlnire cu un Mercedes decapotabil, ne-a lăsat să-i facem noi preţul. Îmi era şi ruşine. Am zis la mişto un preţ, iar el a fost de acord. DUBIOS! Apoi am mers la un turc, acolo unde, la o manevră de întoarcere, cu maşina lui, Christian a intrat în vitrina unui magazin. Mamă ce tămbălău a făcut turcul! Am plecat şi de acolo.

Apoi am dat fuga în Wuppertal, la un Autohaus. Găsisem un Golf 5 la doar 67.000 de kilometri. Aparţinuse unei femei. În momentul în care am parcat în faţa magazinului, unde 90 la sută dintre maşini erau de lux, un Golf 4, negru, absolut superb, m-a dat gata. A fost dragoste la prima vedere! Fusese adus de câteva ore de o cucoană, care a mai dat ceva bani şi a plecat cu alta mai scumpă. Patronii, nişte macedoneni (şi nu macedonieni, cum frumos a spus cândva un cunoscut comentator sportiv) nici măcar nu puseseră preţul pe ea. An 2001- cam vechiuţă, motor de 2.000 cmc- cam mare, piele neagră tot interiorul, model sport, patru uşi… Era atât de frumoasă, încât i-am zis lui Christian: “Tati, asta e aleasa”. Ne-am uitat la ea, am cerut cheile şi a rămas să ne întoarcem a doua zi.  “Mai tragem ceva la preţ şi cred că e o alegere bună. Şi, la banii tăi, ce dracului să cumperi altceva?”, mi-a zis Christian.

Am plecat ca un tânăr îndrăgostit, gândindu-mă doar la noua mea iubire! A doua zi am venit, am dat banii, iar peste alte 24 de ore am luat-o. I-am făcut numere, acte, tot. Am zis să iau numere galbene, doar pe 7 zile. Ce rost avea să iau numere pe o lună, când în două zile ajungeam acasă.

A doua zi, la 5.00 dimineaţă, ora Germaniei, am plecat spre casă. Nici măcar nu l-am mai trezit pe Christian. Nana, mama lui, mi-a făcut cafeaua, pachetul, m-a pupat şi mi-a urat toate bune şi am demarat spre România. În gând aveam sfaturile lui Christian: “Tati, cum cobori dealul, ajungi în Hagen, faci dreapta la primul semafor, apoi stânga, iar dreapta, iar stânga şi peste doi-trei km ai intrat pe A 1. Aşa, aia, cum zici tu, de a făcut-o Hitler. Mergi 30 de km şi ai intrat pe A 45. După 200 de km ai intrat pe A 3 şi ţii aşa până în Austria”. Aveam şi o hartă făcută de mână de Christian.

Am intrat fără probleme pe A 1. Aia de a făcut-o Hitler. De fapt una dintre ele. Maşina merge strună. Îi dau 120, apoi 140, plusez la 160, iar după ce ating 180 de km la oră, o las mai moale. Sunt încântat şi, în acelaşi timp, îndrăgostit până peste cap de cucerirea mea.

După vreo 30 de km, ca un fulger se aprinde în bord indicatorul de baterie! Dispare aproape instantaneu. Gândul m-a dus, fără să vreau, la un episod petrecut cu mulţi ani în urmă, când am rămas noaptea, între Reghin şi Târgu Mureş fără curent la maşină. Eram atunci cu un Opel al lui frate-miu, Edi.

Merg mai departe, văzându-mi de drum, când, de această dată se aprind în bord mai multe becuri: ABS, Airbag, etc. Trag în prima parcare. Să-l sun pe Christian? Era abia şase dimineaţa. Cum să-l trezesc pe om? Pornesc maşina şi merg mai departe. Începe calvarul! Se aprinde încă un bec, pe care scria EPC. Opresc maşina şi citesc în cartea tehnică. EPC-ul ăsta se referă la pompa de benzină. Nasol, zic, şi-l sun pe Christian. Trezit din somn, omul îmi zice să opresc la prima benzinărie, pentru că trebuie să existe acolo un om care să se priceapă la maşini.  Zis şi făcut, numai că maşina nu mai vroia să pornească. “Baterien, Kaput”, zic. Cum parcarea era în pantă, las maşina la vale şi pornesc cu a doua. După alţi câţiva km, cam 100 de la plecare, după ce mă consult cu prietenul Christian, decid să mă întorc la Ennepetal. Mai merg vreo 15 km până găsesc să întorc. Maşinuţa mea, iubita mea, merge din ce în ce mai rău. Dă în nas şi refuză să mai tragă. Cu chiu cu vai, trag într-o parcare, unde Golful se opreşte. Fără toaletă, doar cu nişte băncuţe, parcarea era goală. Sau aproape goală. Undeva în faţa mea, zăresc un TIR. Şoferul dormea. Cum nimeni nu oprea în parcare, toate speranţele în a porni iarăşi maşina erau în şoferul tirului. După vreo jumătate de oră, acesta se trezeşte. Îi explic ce probleme am şi, după ce îmi ţine o morală în care rostea tot timpul “ADEAŢE, ADEAŢE”, adică ADAC, ăia cu depanarea din Germania, moşul mă împinge. După vreo 3 minute, timp în care a năduşit din greu şi m-a întors pe contrasens spunând că în partea aia e panta, mă lasă baltă… Şi pleacă. După vreo jumătate de oră opreşte o maşină cu patru tipi în ea. Cel din dreapta, mai puriu, trece repede la volan, făcând schimb cu şoferul. Maşina dă să plece. Disperat, mă duc spre ei şi le povestesc despre ce e vorba. După ce mă ascultă liniştiţi, unul mă întreabă:  ” Gavarit paruschi?”. Aoleu, zic, ăştia-s de-ai mei. Se dau băieţii jos şi mă împing, maşina porneşte, îi claxonez din mers,  le mulţumesc prin semne şi pornesc spre Ennepetal. Adică de acolo de unde plecasem în acea dimineaţă, de câteva ore, dar nu făcusem cu noua mea maşină decât o sută de km…

Becurile în bord, conform tradiţiei, se aprind, frumos, pe rând. Mă rog să nu se aprindă EPC-ul ăla, că atunci maşina dă în nas şi nu mai trage. Pe la km 70 pe A 45, autostrada se îngustează. Se lucrează pe sensul meu, aşa că avem restricţie de viteză, 60km la oră, n-ai voie să depăşeşti. Nici nu ai avea cum, abia au loc două maşini una lângă alta.

Şi inevitabilul se produce! Maşinuţa mea moare exact în acel sector de drum! Trag cât pot dreapta de volan, să nu încurc circulaţia prea tare, dar nu reuşesc. Cobor şi scot triunghiul reflectorizant din portbagaj. Îl pun undeva la vreo 10 metri în spatele maşinii. După doar câteva minute, timp în care s-a format un ambuteiaj teribil, era doar sâmbătă dimineaţă şi debut de vacanţă, triunghiul meu e făcut praf de o maşină, care, pentru a evita un accident, se opreşte în fundul meu. Nu intru în panică. Sunt doar puţin bulversat şi îmi pun întrebări de genul: ” Cum dracului, toate mi se întâmplă numai mie?”. Sau : “De ce naiba nu pot avea şi eu un trai monoton, aşa, fără evenimente”. Dar, vă, jur, e mai tare aşa! Îl sun pe Christian, care se urcă în maşină şi porneşte spre mine. Un neamţ ţipă din maşină la mine. Nu înţeleg nimic. La 3-4 minute îmi pun mâinile la ochi, ca să nu văd ceea ce se întâmplă. Aud doar frâne, claxoane, ceva neobişnuit pentru Germania. Dar doar atât. E bine! Un tip opreşte în faţa mea şi zice ceva de poliţie. I-l dau pe Christian la telefon. Omul zice că anunţă poliţia că e neapărat nevoie de ei ca să dirijeze circulaţia şi să mă scoată din zona aia. Abia atunci realizează Christian proporţiile catastrofei. Până atunci credea că bag în ele!

Stau şi contemplez imaginea. Mă uit la maşina mea, fac poze şi spun cu voce tare: “Cum dracului mă îndrăgostesc eu de toate proastele?”. Nu găsesc însă răspuns.

După aproximativ o oră, o dubă de poliţie îşi face cu greu loc printre maşini şi trage în faţa mea. Coboară doi poliţişti, care nici măcar nu mă bagă în seamă. Bieţii de ei erau preocupaţi cum să mă scoată de acolo. Mă întreabă de ce nu am avariile pornite. “Baterien, Kaput”, zic. Unul dintre ei face un gest a lehamite şi se apleacă în genunchi în faţa Golfului meu, încercând să găsească cârligul de remorcare. Ca prin minune, după sosirea poliţiştilor, şoferii devin calmi şi trec uşor pe lângă noi. Cu chiu cu vai, găsesc cârligul de remorcare şi mă agaţă. Îmi explică ceva din care înţeleg doar “Ţvai kilometri”. Mă urc la volan şi pornesc tras de poliţia care nu mi-a cerut vreun act, nu m-a întrebat unde merg, de ce nu am vestă, de ce sunt bou, nimic. După exact “Ţvai kilometri” mă trag pe dreapta. Autostrada devenise autostradă. O bagă şi ei pe aia cu “Adeaţeu”. Le spun că un prieten de-al meu e pe drum cu ADAC-ul în dinţi. Zâmbesc de această dată şi pleacă. Christian e pe drum. Îmi scot un pacheţel cu mâncare, cafea. Ţigări nu mai am. Le-am terminat de mult. Îmi făcusem socoteala să am exact până la intrarea în ţară, dar prin ce-am trecut… Am băut tot tutunul…

Frate-miu, Edi, care nu mă sunase de vreo două luni, înroşise în ultimele două zile telefonul. De grija mea. Iar în dimineaţa aia sunase de vreo zece ori. “Auzi, frate-miu?”, zice el. “Te invidiez. Sincer. Eu stau pe canapea în sufragerie, ca un om normal, iar tu blochezi A 45-ul în Germania. Asta da viaţă. Bravo”. Apare şi Christian. Râde. “Tati, te-au dat la radio. Eşti mare. Eşti vedetă”. Râdem amândoi cu poftă. Christian dă telefon la ADAC. Le spune despre ce e vorba şi smulge promisiunea ălora că cineva va sosi să ne scoată din rahat. După o oră, apare o maşină de la ADAC.

Dacă cineva crede că Odiseea mea s-a încheiat, se înşală. Omul, un mustăcios simpatic, nu îi dă de cap maşinii. “Vă urc pe platformă şi vă duc la un service al nostru, la vreo câţiva km de aici”, ne spune mustăciosul. Şi plecăm. Ajungem la service. Sâmbătă, prânz. Cine dracului să ne repare maşina. Neamţul, însă, tot neamţ. Băieţii ajung rapid la concluzia că alternatorul era de vină. Unul dintre ei îşi aminteşte că există un alternator de Golf în magazie. Îl aduce. Nu e nou, dar are o etichetă pe el, care îi garantează calitatea. După vreo oră de lucru, stupoare: alternatorul schimbat, ăla din magazie, cu etichetă pe el, e la fel de prost ca şi răposatul. Îşi intră în rol patronul, un neamţ trecut de 60 de ani, autoritar, dar calm. Îşi ceartă oamenii şi îi ameninţă pe un ton părintesc. Se dau telefoane, se caută soluţii. Eu mă duc şi mă culc în maşina lui Christian. În curtea service-ului zac o grămadă de maşini lovite. Printre ele şi un Golf 4. Intrase direct într-un copac. Daună totală. Am înţeles că cei doi ocupanţi ai maşinii scăpaseră. “Vezi de ce e în stare un Golf 4?”, îmi şopteşte Christian. Văd! După câteva ore de căutări, un mecanic vine cu o idee genială. Să ia alternatorul de la Golful făcut praf. Mai bine de jumătate de oră s-au chinuit oamenii să-şi facă loc în motorul maşinii. Au apelat mai întâi la o rangă, apoi la un electrostivuitor! Îl găsesc. Alternatorul. Spun că avem şanse 90 la sută să nu fie bun, dar ei încearcă.

Ce să o mai lungesc! Şi acum, după o lună, merg cu acel alternator!

N-am mai plecat în ziua aia spre ţară. Am pornit a doua zi. De această dată l-am trezit pe Christian.

Maşina a mers ceas. La fiecare 300 de km opream. Beam o ceaşcă de cafea, fumam două ţigări, după care porneam din nou la drum. Într-o parcare, trage lângă mine o familie de români. El, cu cei doi copii, într-un Logan cu numere de Bucureşti. Ea, într-un Ford Ka, cu numere provizorii de Germania, o cataragă achiziţionată la mâna a doua. Cu numere roşii, nu galbene, ca ale mele. Mergeau oamenii spre România. Tipul era chiar ploieştean, de-al meu! Ce mică e lumea asta. “S-ar putea să aveţi probleme în Ungaria cu numerele astea galbene. Am citit noi că ungurii nu le recunosc”, îmi zice ploieşteanul cu buletin de Bucureşti. Vrăjeală, îmi zic, şi plec.

Intru în Austria, o traversez rapid, şi intru în Ungaria. Termometrul îmi arată 39 de grade, afară. Arde pusta! Se apropie Szeged-ul. Aici mă încurc. Habar nu am că autostrada a ajuns până la Mako. Opresc, dau înapoi pe autostradă, cobor podul şi… dau în gura lupului. Doi poliţişti maghiari îşi freacă mâinile de satisfacţie când mă văd că le-am picat atât de uşor în plasă. Unul dintre ei, cu ochelari de soare, șmecher rău, îmi spune că am încălcat cel puţin trei reguli de circulaţie, că n-am voie să circul pe teritoriul Ungariei cu numere galbene, etc, etc. Îmi face suma infracţiunilor şi ajunge la concluzia, scriind la mişto pe o hârtie ruptă cu scârbă dintr-un caiet, că totul face 250 de euro! “Să mori tu”, zic. Se uită la mine, dar nu înţelege. Mai face câteva socoteli, scoate inclusiv TVA-ul probabil, ajunge la 150 de euro. Apoi ajunge la 50. Îi dau 30 şi-mi urează drum bun. E băiat, însă. Îmi spune să mă întorc şi să ţin autostrada până la Mako. Îl întreb dacă voi mai avea probleme cu numerele până la vamă. Zice că nu. Al dracului ungur mincinos.

Simt aer de România în nări. Mă apropi de Mako. Ies de pe autostradă şi… HAOS. Filtru de poliţie. Sunt trase pe dreapta toate maşinile cu numere galbene de Germania. Cum nu pot lipsi de la astfel de chefuri, sunt tras, normal, pe dreapta. Jumătate din cei opriţi erau deja fără numere, amendaţi şi sfătuiţi să-şi comande din ţară platforme auto care să-i care în România.

Trec peste tot, din diverse motive, şi vă anunţ că am scăpat şi din această belea. Cu numere cu tot. Singurul! Gonesc spre vamă. Mă rog ca vama, care e comună, să se facă în România. Trec de vama maghiară. E pustie. Trec prin No man’s land şi apoi zăresc cârdul de maşini din vama noastră. Mă bag în curul unuia, doar, doar nu m-o vedea nimeni. Pe cine să păcăleşti, însă? Ţi-ai găsit. Când mă văd oamenii, vameşi unguri şi români la un loc, izbucnesc în râs. “Cum naiba ai ajuns până aici?”. “Nu mă întrebaţi că iau pe cineva la bătaie. M-am săturat de câţi bani am dat. M-au rupt ungurii”, bag eu în ele. Până la urmă, actele mele tot la un ungur au ajuns. Îmi face semn să trag maşina mai în faţă. Eu o duc dincolo de graniţă, în România, şi mă întorc pe jos. Scap şi de aici, cu un “sărut mâna” spus cu patos vameşului. Mă pune însă să citesc legea maghiară cu privire la numerele galbene de Germania. Avea un teanc de hârtii, trase la xerox. Îi spun că o ştiu pe de rost şi zâmbeşte. Plec. Intru în ţară,  mă las în genunchi şi pup pământul ţării mele dragi! Mai mult de uşurare. Uit că sunt încă pe roaming şi-l sun pe Christian. Sun fetele. Dar nu mai conta, ajunsesem în România.

Dar până al Bucureşti mai aveam 600 de kilometri! VA URMA!

foto: Golf-ul meu, pe A45, într-un incredibil moment de acalmie. Triunghiul reflectorizant era deja șifonat!