Bambina

În seara asta am vândut-o pe Bambina, Dacia noastră Logan. A luat-o un vecin, inginer la Petrom, un tip foarte OK, aşa că maşina care ne-a plimbat în ultimii 5 ani pe distanţe care au însumat aproape 90.000 de kilometri va sta în continuare alături de noi. Teoretic!

Şi acum e sub geamul de la bucătărie. Nu pe locul ei. Acolo stă Fiatul doamnei Anişoara, cel din cauza căruia a trebuit s-o vindem pe Bambina.

Părinţii noştri nu au avut maşină. Era un lux pe vremea aia. În blocul de pe Găgeni 88 din Ploieşti, la începutul anilor ’70, erau posesori de automobile doar câţiva vecini. Să-i luăm pe rând.

Parter şi etajul I, pauză! La etajul doi, stătea unul, Marinescu, un tip ursuz. A şi murit singur, în casă, acum câţiva ani. Pe el îl bănuiam de crimă ori de câte ori ne murea otrăvit vreun câine din curte. Câinele blocului, se-nţelege. Marinescu avea un Fiat 1800, parcă, sau 1700. Era o maşină mare, de culoare gri, cu schimbător de viteze la volan. Ne distram deseori strâmbându-ne în oglinda pe care ne-o oferea profilul maşinii după ce era spălată. Ne făcea mici şi graşi, iar noi ne prăpădeam de râs. Venea Marinescu, era inginer, adică să avem pardon (!), şi ne alerga. Ne zgornea de lângă maşina sa. Cred că a fost unul dintre cei mai nesuferiţi oameni pe care i-am cunoscut.

La etajul trei, cu maşină, urma familia Barbu. Aveau, doamna şi domnul Barbu, doi băieţi, Zefir, mai mic decât mine cu un an, şi Doru, de o seamă cu frate-miu, Edi. Adică născut 1965. Ăştia aveau o Dacia 1100. El inginer, bine înţeles, doamna tot ceva asemănător. Eram mic şi, atunci când domnul Barbu venea seara acasă, îl aşteptam la poartă. Mă urcam în maşină şi făceam drumul până la garaj. Erau maxim 10 metri, dar pentru mine, o găluşcă, părea o eternitate.

Cam astea erau maşinile de pe Găgeni 88, la 20 de apartamente. Ulterior şi-au mai luat. Iamandi de la parter, Primăvăruş de la etajul doi. Ăştia erau zugravi! Apoi a apărut Puriul, care a vea un Fiat 600, o broscuţă, ai lui Rusanovschi, tot de la etajul 1. Ăştia aveau un noroc incredibil. Aproape anual câştigau o maşină la CEC-urile alea de 5.000 de lei. Velicanii şi-au luat şi ei Dacie, apoi au mai apărut câţiva vecini. Oricum, înainte de ’89, cam subţire cu maşinile.

Stăteam într-o noapte de vorbă cu sora mea, Lea. Eram în bucătărie, acasă, la Ploieşti. Înainte de 1990. Fumam. Ţin minte, erau nişte discuţii existenţiale. Sora-mea mă asculta cu atenţie. Şi, la un moment dat, o întreb: “Soră-mea, noi vom avea vreodată maşina noastră? Vom parca vreodată o maşină în curtea asta?”. Nu ştiu cum ajunsesem la o asemenea discuţie. Nici nu mai contează.

Dumnezeu i-a ţinut în viaţă pe ai mei ca să ne vadă parcând pe toţi trei, ăştia mari, în acelaşi timp maşinile în curtea blocului de pe Găgeni 88. Era o chestiune de mândrie, ca atunci când am intrat, tot toţi trei, la facultate. Nu toţi ăia cu maşini aveau copiii studenţi pe vremea lui Ceauşescu. Şi, credeţi-mă, asta cu studenţia era o mândrie mult mai mare. Edi, ăla mare, şi-a luat prima oară un Opel. L-a cumpărat de la Arad, de la unul. Avea numere de Germania şi un “D” mare pe spate, de la Deutschland. După ce a ajuns acasă, la Bucureşti, şi-a dat seama că maşina era mai veche de 8 ani şi se dăduse deja legea aia cu vechimea maşinii!

Lea venea cu Darius, fost prieten şi actual soţ (!). Singur la părinţi, Darius era un răsfăţat. Avea, bine înţeles, o Dacie 1300. Din 1994, Adi Dobre a venit şi el cu maşina pe Găgeni 88. Era un BMW 525, al unor băieţi cu care făceam eu afaceri pe vremea aia. Aşadar, nu era a mea, dar nu mai conta.

Am condus multe maşini la viaţa mea, doar, la un moment dat, am fost şofer! Când am cunoscut-o pe doamna Anişoara, nu aveam maşină. Ţin minte că ne-am luat, la puţin timp după ce ne-am combinat, un Oltcit. L-am luat de la Miercurea Ciuc. Erau atât de ieftine maşinile astea, încât puteai să-ţi faci o flotă de Oltcituri! Am dat 260 de dolari pe ea. Am trecut-o pe numele socrului meu şi am umblat cu numere de Harghita aproape un an. Apoi am luat un Renault 19 de la Cristi Vlad, căpitanul echipei de fotbal Petrolul Ploieşti. Era belea maşina aia. Un Renault 19 cu motor de Williams! Erau doar câteva exemplare în România. Maşina aia, veche de 10 ani, ne-a mâncat însă o grămadă de bani. Doamne câte se stricau la ea! Oltcitul îl dădusem între timp la Ciuc, moca! Aveam însă să-l recuperăm peste ceva vreme.

Apoi am dat Renaultul şi am luat un Matiz, tot la mâna a doua. Bună maşină. L-am dat în primăvara lui 2004 ca să avem bani de acte pentru apartamentul din Sălăjan atunci când doamna Anişoara a aflat că vom avea gemene şi că trebuie să eliberăm urgent garsoniera de pe Decebal! Şi uite aşa am luat Oltcitul înapoi.

Cu Oltcitul am plecat la mare în dimineaţa zilei de 2 iulie 2004 şi am adus-o înapoi pe doamna Anişoara jumătate de drum în aceeaşi zi ca să nască fetele la Bucureşti şi nu la Eforie Sud!

Apoi am luat o Dacia 1300, pe injecţie. Mi-a vândut-o Colonelul, de la Ploieşti. Ce cataragă! Nişte ţigani o pierduseră la cărţi şi stătuse gaj sub un nuc din Ploieşti mai bine de un an. Aşa că maşina nu avea mulţi kilometri, dar era plină de rugină. Ţin minte că nu băga deloc căldură. Veneam de la Miercurea Ciuc şi mă opream la câte o benzinărie ca să-mi încălzesc ghetele la uscătoarele de mâini din toalete. Fetele erau acoperite de blănuri şi pături, iar doamna Anişoara, originară din Miercurea Ciuc, intra deja în moarte albă! De altfel, doamna Anişoara îmi zice şi acum: “Cât am urât maşina aia”. Eu, sentimental din fire, încerc să-i spun că ne-am făcut treaba cu ea, chiar dacă ştiu că n-am prea multe argumente.

În primăvara anului 2006, am dat Dacia cu 2.200 de euro, am mai pus 800, o parte importantă din banii proveniţi din cota parte la vânzarea apartamentului de pe Găgeni 88… Cu 3.000 de euro am dat avans pentru Logan. Eram în Postul Paştelui, iar asta era prima noastră maşină nouă.

Am luat-o de la Târgovişte. Magiun Barbu m-a trimis la un dealer, Mavexim, unde director de vânzări era şi încă este un fost coechipier de-al lui Magiun, Marcel Ghergu, să-i dea Dumnezeu sănătate. Om cu peste 300 de meciuri în Divizia A.

Am botezat-o Bambina. Nu ştiu de ce. Când am luat-o, Bambina avea 5 kilometri pe bord, mirosea a fabrică şi arăta superb. Bambina ne-a plimbat 90.000 de kilometri.  Cu ea am văzut Bulgaria de nenumărate ori, Austria, de câteva ori, Grecia, Turcia şi, bine înţeles, Miercurea Ciuc fără număr! Nu ne-a lăsat nici măcar o dată în drum, nu ne-a făcut de râs.

Am băgat în maşina asta atâta bagaj, atunci când plecam în concediu, de se speria lumea când ajungeam la destinaţie. Am depăşit cu Bambina o grămadă de maşini şmechere. Unde nu ne-a dus Bambina…

Mă uit pe fereastră şi o văd. Daniel, inginerul de la Petrom care a cumpărat-o, şi-a uitat şampania pe masă. Aşa suntem noi, vindem sau cumpărăm o maşină, facem un cadou! Aşa e frumos că, vorba aia, n-o faci în fiecare zi.

Le-am sunat pe fete, aflate în cantonament la Miercurea Ciuc, la soacră-mea, şi le-am informat că am dat-o pe Bambina. Nu le-a picat prea bine. Ce o mai mângâiau fetele lui tata pe Bambina! Atunci când au auzit că trebuie să o vindem, Larisa şi Alexandra s-au întristat. Chiar aşa a fost, a trebuit să o dăm. Nu ne permiteam două maşini. Le-am spus fetelor că Bambina Dobre, cum o botezaseră ele, a rămas în cartier aşa că s-au bucurat. Probabil că, la un moment dat, vor dori să se plimbe cu ea. Atunci vom apela la noul proprietar, un om care atunci când a văzut afişul pus de mine în geam s-a uitat la maşină, i-a dat roată, m-a sunat şi mi-a zis: “Domul Adi, daţi jos afişele din geam pentru că eu iau maşina asta”. Fără să o pornească, fără să se urce în ea. Incredibil. “Păi nu vedeţi cât de frumoasă este?”, mi-a zis el. Şi, într-adevăr, Bambina chiar e o maşină frumoasă.

O să ne lipsească Bambina.