Episodul 2
E cald şi la Bumbeşti Piţic, dar parcă nu e la fel de neplăcut ca la Bucureşti, unde natura se rezumă doar la asfalt şi la ciment.
Aici, deşi a plouat puţin în ultimle săptămâni, oamenii plângându-se din pricina secetei, zona se prezintă la întâlnire purtând o rochie verde.
Case frumoase, curţi îngrijite, animale, multe animale, copii care te salută spunându-ţi “Sărut mâna”. Iar în fundal zăresc munţii. Acesta e peisajul care mă întâmpină la Bumbeşti Piţic, localitate aflată pe drumul dintre Râmnicu Vâlcea şi Târgu Jiu.
“Mai pe seară mergem să-ti arăt împrejurimile, locurile unde am copilărit. Şi, dacă vrei, băgăm şi un scăldat”, îmi zice Sorin.
Cum să ratez aşa ceva? N-am mai fost la scăldat din copilărie!
Între Sorin şi Ilie Iliev e dragoste la prima vedere. Pisicul primeşte din partea noului stăpân o cană cu lapte şi începe a lipăi.
Pe mama lui Sorin, pe doamna Anişoara Breazu, o cunosc. De anul trecut, parcă. Nu avusesem însă ocazia să-l întâlnesc pe domnul Breazu, absolvent de Agronomie, ca şi mine. Doar că el şi-a urmat meseria. Ambii nu sunt cu mult mai în vârstă decât mine.
Doamna Anişoara nu ştie ce să mai pună pe masă. Sunt îmbiat cu un pahar de ţuică. “E de prună”, mă asigură bunicul lui Sorin, pe care îl cheamă Adrian!
În Bumbeşti Piţic, acum mai bine de 80 de ani, oamenii îşi botezau copiii cu numele de Adrian! Mi se pare foarte tare.
Vorbim despre viaţa în capitala României, subiect pe care îl epuizăm însă, spre lauda noastră, repede, despre viaţa la ţară, despre Dinamo, echipa favorită a domnului inginer Breazu, dar şi a fiului său, că doar sentimentele se moştenesc.
În curtea generoasă, undeva la umbra, sub o boltă de viţă de vie, sunt o masă şi câteva scăunele. Toate din trunchiuri de copaci. E ca o “Masă a Tăcerii”. Aici, în zonă, fiecare gospodarie are, am impresia, câte o “Masă a Tăcerii”.
Găinile de care Sorin are grijă sunt leşinate de căldură. Sunt vreo şapte. Plus cocoşul şi o curcă, despre ultima Sorin concluzionând: “E cea mai proastă fiinţa salvată de Noe”.
Păsările se mai trag din când în când la umbra grajdului, ocupat pâna acum câteva luni de o vacă extrem de generoasă în ceea ce priveşte producţia de lapte. Moartea bunicii lui Sorin a dus, din păcate, la dispariţia vacii, cedată unor rude, într-un sat vecin.
De multă vreme n-am mai văzut un sat atât de frumos aşa cum este Bumbeştiul Piţic. După garduri, după felul cum arată acestea, îţi dai seamă cine se află îndărătul lor. Gospodării îngrijite, în care oamenii îşi fac permanent de lucru, că aşa e la ţară, e de lucru 24 de ore din 24.
La Bumbeşti Piţic am văzut cea mai mare căpiţă de fân! Lucrau la “construcţia” ei familia ciobanului din localitate, plus alte câteva rude. Am mers şi i-am salutat, iar a doua zi am cumpărat de la oameni brânză, nouă şi veche. Brânză de oaie, tati, de oaie “păscută” pe dealurile Gorjului şi adăpată în Galbenu’, aşa cum se cheamă pârâul ce traversează Piţicul.
Apropo de Galbenu’. Am fost la scăldat, acţiune pe care am repetat-o după mai bine de 30-35 de ani. Nici nu mai ţin minte exact.
Ultima loc în care m-am scăldat a fost în Teleajen, la Pantazi, satul natal al tatălui meu.
Bogdănel, un băieţel din Bumbeşti Piţic, să aibă vreo 9-10 ani, a construit din pietre un mic baraj, adunând apa ca într-o căldare imensă. Ulterior am aflat că şi tatăl lui Sorin, domnul inginer agronom, i-a dat copilului o mână de ajutor.
Acolo m-am scăldat, alături de Sorin. Şi am stat în “spa”-ul lui Bogdănel contemplând la podul din apropiere, de peste Galbenu’, despre care am spus: “Sorinele, la prima ploaie se duce dracului”. N-a fost nevoie de nicio ploaie. La o zi după ce m-am întors acasă, m-a sunat Sorin: “Tati, podul! S-a dus în mă-sa!”
Cimitirul de la Bumbeşti Piţic se află pe un deal, de unde poţi admira, în toată splendoarea sa, frumoasa localitate gorjeană. Acolo e înmormântată, alături de alte rude, bunica lui Sorin Breazu. Acolo am descoperit un mormânt proaspăt, al unei fete de nici 30 de ani, decedată într-un accident de maşină.
O chema Dobre. Acesta era numele de familie. Am avut, aşa, o tresărire, cum am mereu când realizez cât de frumoasă e viaţa asta atunci când o trăieşti în linişte, în pace şi în bună înţelegere cu tot ceea ce te înconjoară, fără invidie, cu dragoste, cu …
Tatăl lui Sorinel ne-a transportat până la Peştera Muierilor, aflată în apropiere, apoi la Polovragi. Am văzut Cheile Olteţului, tati, un loc absolut magnific.
Am constatat că în zonă maşinile “Aro” sunt încă la putere! “Cu motor de Braşov”, cum mi-a spus un sătean!
Şi, Doamne, câte mai erau de văzut.
Îmi e dor de Bumbeşti Piţic. Îmi e dor de Sorin Breazu, bunul meu prieten. Îmi e dor de Ilie Iliev. Îmi e dor de cei patru pui de barză, descoperiţi într-un cuib, acolo, la Bumbeşti Piţic. Îmi e dor de câinele lăsat de nişte oameni, care nu răspund la telefon, să păzească o casă scoasă la vânzare şi care înnebuneşte când îl vede pe Sorin, liniştindu-se doar după ce e mângâiat.
Îmi e dor de România asta frumoasă, de care habar nu avem, de locurile pe care le preţuim prea puţin. Îmi e dor de oameni frumoşi, “neroşi” de invidie, imuni la nesimţire, la răutăţi.
Îmi e dor, tati.