– Numele? – Dobre. – Prenumele? – Adrian. – Născut? – Da! – Nu te-am întrebat dacă ești născut. Văd că ești născut. – Aaaaa, scuze. 10 iulie 1967. – Părinții? – Am. – Nu te-am întrebat dacă ai, ci cum îi cheamă. – Am înțeles! Nicolae și Elena. – Ca pe…? – Da, ca pe … Dar nu sunt ei! Dialogul se repeta obsesiv înainte de 1989, ori de câte ori treceai pragul vreunei instituții de orice fel. Asta cu numele părinților era cea…
Am răgușit, am înnebunit, am dat în apoplexie, tati, de când tot spun, de când tot scriu că suntem niște netrebnici ce facem degeaba umbră pământului… De când spun, de când tot scriu că ne doare sufletul doar atunci când ni se întâmplă nouă, personal, ceva. În rest, ne doare-n cur, tati… Ne doare-n cur de tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru, de suferințele celor care merită, într-adevăr, milă, compasiune, ajutor… Nouă să ne fie bine… Restul nu mai contează… Îmi vine de multe…
Nu am mai scris de ceva vreme pe blog. Și, jur, m-am apucat de nu știu câte ori. De fiecare dată însă intervenea câte ceva. Am vrut să scriu despre premiul cucerit de Jurnalul „La Masa Presei”, am vrut să scriu despre proteste, despre „marele revoluționar” mălin bot (în acest caz m-a luat unul la rangă pe feisbuc în momentul în care am anunțat că urmează să-mi dau și eu cu părerea despre impostor, astfel încât m-am liniștit „sughit”, ștergând inclusiv comentariul făcut pe pagina…
„Dumnezeu să o ierte”, spun, cu privirea în pământ și strângând, gata să le frâng, florile pe care le țin în mână. Nici nu văd fețele celor care trag din țigară plictisiți, ori a celor care vorbesc despre răposată în curtea în care mi-am petrecut o parte a copilăriei mele. Sunt trezit din visare de o voce cunoscută. E a uneia dintre verișoarele mele, fiica celei care tocmai ce a trecut în neființă. N-am mai auzit această voce de la ultima înmormântare bifată de neamul…
„Tati, foarte inspirat titlul cărții! Foarte inspirat”, îmi spune un prieten. „Păi, cum să-i spun altfel, tati?! ”, am întrebat nedumerit. Am ținut foarte mult la acest titlu. Nici nu mi-a trecut altul prin cap. Dar nu despre asta voiam să scriu. Au trecut cinci zile de la lansarea jurnalului „La masa presei”. Încă sunt copleșit de emoție, încă nu realizez că am dus la bun sfârșit un asemenea proiect, pe care l-am abandonat de atâtea ori, am mai spus, în primul rând din credința…
„Tati, ai auzit cine e noul purtător de cuvânt la Ministerul Afacerilor Externe?”, mă abordează un bun prieten și fost coleg pe vremuri la Evenimentul zilei. „Nu”, răspund. „Paul, tati! Paul Ciocoiu”, îmi răspunde amicul. Auzi, Ministerul Afacerilor Externe! Ce tare! Paul! Paul Ciocoiu, tati! Asta da știre! Îl cunosc bine pe Paul Ciocoiu. Am fost ani în șir coechipieri la Evenimentul zilei. În cea mai grea perioadă a celui mai bun cotidian generalist din istoria presei românești. Angajat la departamentul „externe”, Paul rămăsese la…
Citeam în presa post-decembristă, aia liberă, până să devin ziarist, asta înseamnă acum mai bine de 20 de ani, că aici, în spațiul Carpato-Danubiano-Pontic, ar fi de fapt țara aleasă de Dumnezeu ca Tărâm al Făgăduinței și că noi, românii, suntem de fapt poporul ales de Bărbos. La vrema aia n-am crezut o iotă. Erau pe timpuri fel de fel de reviste în care diverși scriau fel de fel de tâmpenii. Iar lumea le dădea importanță. Ca și acum de altfel, doar că astăzi formatorii…
Sunt baricadat în bucătărioara mea din cartierul Pieptănari. Micuța încăpere e refugiul preferat, nu doar de când a venit iarna. Scriu, citesc, muncesc, ascult muzică, mai vizionez un film, mai beau un tutun, uneori câte un șpriț, acesta din urmă, țin să precizez, doar seara, după program, și în cantități moderate. Bucătărioara e cel mai călduros loc din casă în acest anotimp. E gara mea, aeroportul meu, portul meu, pe aici, prin bucătărie, îmi sosesc vizitele de pretutindeni, de aici îmi decolează gândurile spre cele…
Am tot scris la Jurnalul meu de cățel, dar tati Adi nu m-a lăsat să mai postez. A zis că trebuie să scriem o carte cu toate poveștile mele și că dacă am posta tot ce scriem, ea, cartea, n-ar mai fi interesantă. De data asta însă nu mă pot abține să nu public! A nins la noi în cartier! Azi noapte, am dormit în casă. Acolo îmi place cel mai mult să dorm, deși afară am o căsuță la care tati Adi și unchiul…
Pe vremuri aveam un jurnal în care scriam. Erau anii adolescenței. Țin minte că așteptam cu nerăbdare clipa în care făceam în scris, doar pentru mine, bilanțul anului care se pregătea să treacă în uitare. Și îmi mai amintesc faptul că de fiecare dată, sau aproape de fiecare dată, îmi dădea cu minus! Era, probabil, un mod de a mă ambiționa, un mod de a mă obliga să ridic ștacheta. Cu câte un centimetru, ca Iolanda Balaș în vremurile sale bune. Apoi, mi-am mutat inventarul…