Au trecut mai bine de 24 de ore de la succesul istoric al neamţului Klaus Iohannis. Primarul Sibiului a devenit duminică noapte primul preşedinte al României dat de o minoritate. De fapt de două! Iohannis e, în acelaşi timp, primul preşedinte care vine din Ardeal. Din Ardealul ăla unde oamenii par să se mişte în reluare şi unde aceiaşi oameni gândesc de două ori înainte de a lua vreo decizie. Din acel Ardeal cu care ne mândrim noi, cei din Sud sau din Est, pentru că acolo vântul bate dinspre Occident şi nu dinspre Rusia.
Merg pe stradă şi mă uit cu admiraţie în ochii tinerilor. În ochii acelor tineri pe care până duminică i-am acuzat, uneori cu argumente, de neimplicare la treburile de zi cu zi ale acestei mari familii dezbinate care e România. Am impresia că aşa se uitau şi la mine alţii, mai mari, în decembrie 1989 şi încă alte câteva luni după. Puţine, din păcate.
Ei, tinerii, sunt cei care merită recunoştinţa noastră pentru bucuria incredibilă trăită duminică noapte. Îmi asum cele spuse! Ei, tinerii, au reprezentat motorul acestui tsunami ce a măturat orice îndoială a noastră, a ăstora mai bătrâni, într-un viitor mai bun al acestei naţii, al acestei ţări.
Politicienii se bat cu pumnul în piept. Cei din tabăra câştigătoare, fireşte. Fără niciun motiv, însă. N-au niciun merit. Dacă e să găsesc totuşi un merit rândul politicienilor, l-aş căuta în tabăra PSD-ului. Dacă ăia n-ar fi fost atât de proşti, n-am fi cunoscut bucuria asta nebună care a urmat victoriei lui Iohannis. Şi lor, politicienilor proşti din PSD, ar trebui să le mulţumim. E, uneori, şi prostia o virtute!
“Tati, ce înseamnă victoria asta a lui Iohannis? Va fi mai bine?”, mă întrebau fetele mele ieri. Le-am spus ceea ce i-aş fi spus oricui mi-ar fi adresat această întrebare.
Victoria asta a lui Iohannis e mai mult decât o victorie. E dovada cea mai elocventă a faptului că poporul ăsta are încă resurse. Resurse umane, la asta mă refer. Are destule şi din cele din care politicienii şi mafioţii fură de 24 de ani fără întrerupere. Poporul acesta are resurse inepuizabile (acum mă refer iarăşi doar la cele umane!). Doar că descoperirea lor implică efort. Mult mai mult decât la nemţi, la cehi, la polonezi, de exemplu.
Mă uit la televizor. Butonez, ca de obicei. Ascult elucubraţiile aceloraşi analişti politici, aceloraşi consilieri politici, care ne-au intoxicat viaţa în ultimele decenii, cum încearcă, fără succes însă, să explice, de fapt să-şi explice, pentru că eu unul nu am nevoie, cum s-a ajuns la un asemenea rezultat: Iohannis – preşedintele României. Încearcă mai degrabă să lămurească misterul înfrângerii lui ponta şi nu pe cel al victoriei lui Iohannis. Care, până la urmă e un mister, repet, doar pentru ei.
“Nu s-a lucrat aşa cum trebuie în teritoriu”, zice unul. Care teritoriu, tati? Al cui? Tinerii în ochii cărora mă uit de mai bine de 24 de ore, oamenii normali, care gândesc adică, sunt cei mai buni analişti, ar putea fi, sunt sigur, şi foarte buni consilieri. Pentru că ei trăiesc cu adevărat ca nişte cetăţeni ai acestei ţări. Nu păcălesc realitatea.
Gunoiul ăla de mugur ciuvică, analistul lui Peşte Prăjit, e încă în stare de şoc! La o zi de la victoria lui Iohannis în alegeri. El nu poate înţelege cum nişte oameni care nu mănâncă politica pe pâine, care nu se uită la antena 3 decât în fugă, aşa, ca să se mai distreze doar, au generat cea mai mare răsturnare de situaţie între cele două tururi de scrutin din istoria modernă a Europei.
ciuvică ăsta, ca şi ceilalţi coechipieri ai săi, nu vor înţelege niciodată ce s-a întâmplat duminică, deşi explicaţia e una atât de simplă. Oamenii ăştia sunt blestemaţi cu toţii să nu se bucure în această viaţă de rodul răului pe care îl seamănă de atâta amar de vreme în jurul lor.
Scriam ieri noapte că merită să ne bucurăm. Că doar cu acest sentiment, al bucuriei de moment, vom rămâne. Sper însă din toată inima ca acest Klaus Iohannis, care mi s-a părut atât de stânjenit în campania asta electorală, de parcă n-ar fi vrut să fie niciun moment implicat, din bun-simţ în primul rând, să schimbe ceva. Să readucă respectul instituţiei prezidenţiale, pângărit în ultimele două decenii în primul rând de cei care s-au aflat în fruntea acesteia.
Le spun vecinilor mei din Mexic, aflaţi încă în stare de şoc după înfrângerea favoritului lor (!), că Iohannis n-are nicio treabă cu pensiile şi cu darurile lor electorale. Şi nici cu altele.
Apropo de asta, aud că decontul campaniei electorale a PSD-ului se ridică undeva la 15 miliarde de lei. Lei noi! De la buget…
Dintre toţi oamenii pe care i-am ascultat în ultimele ore vorbind despre alegerile de duminică, prestaţia unui domn, pe nume Vasile Dâncu, mi s-a părut cea mai clară, cea mai corectă, cea mai imparţială, cea mai … deşteaptă, una în contradicţie cu limbajul de lemn al celor mai mulţi aşa-zişi sociologi, analişti politici, consilieri politici şi, vorba lui Zaharia Trahanache, “etcetera”.
Dâncu e omul care a apărut duminică seară la Digi 24, la doar câteva zeci de secunde după ora 21.00, şi a asigurat că, “în proporţie de 95 la sută”, Iohannis va fi viitorul preşedinte al României. Asta în ciuda faptului că antena 3 îl dădea câştigător pe ponta.
Dâncu a explicat aseară, tot la Digi 24, cum s-a ajuns la situaţia în care ponta a fost depăşit de Iohannis, deşi neamţul avea zece procente de recuperat după primul tur de scrutin. Iar Vasile Dâncu nu a invocat nici Serviciile Secrete, din Flacăra sau Flamura Violetă, nici vrăjitoarele lui Leo de la Strehaia, nici “greşelile din teritoriu”, niciunul dintre argumentele invocate de analişti şi de consilieri.
A spus cam ce am scris eu mai sus. Adică faptul că strada a câştigat alegerile. De fapt, emoţia din stradă, care a generat reacţia românilor la nedreptăţile cu care se confruntau cei din diaspora. Că strada a taxat lipsa de respect a guvernului faţă de cetăţean. Că a fost o mobilizare pe care nimeni nu ar fi bănuit-o. Nici Iohannis şi cu atât mai mult oamenii politici din spatele acestuia sau ponta şi ai lui.
Închei, gata (!), prin a sublinia, ca şi Vasile Dâncu, rolul incredibil al internetului, al reţelelor de socializare. Şi cât am urât la un moment dat “feisbucul”, această lume din care la un moment dat ieşisem, dar în care am revenit pentru că, vorba aia, doar o viaţă avem!