“Tati, diseară, Paul are concert. Lansează cu băieţii de la Compact o nouă melodie. Să mă ia dracul, iar m-am luat cu treabă şi … şi… am uitat să-l sun pe Paul… L-am ratat şi pe ăsta”, mă plâng fetelor, care îşi fac temele la matematică pe micuţa masă aflată lângă fereastra celulei mele din Mexic.
“Sună-l, trimite-i un mesaj, nu sta cu mâinile în sân”, mă dojeneşte Alexandra. Larisa mă acuză şi ea de non-combat din priviri.
Alexandra e cea care anul trecut, de Crăciun, într-o lungă discuţie telefonică cu Paul Ciuci, i-a spus acestuia, la un moment dat: “Domnule Paul, ador muzica d-stră”. Răspunsul lui Paul a fost unul pe măsură: “Declaraţia asta m-a pus în fund! M-a topit”.
Pun mâna pe telefon şi îi scriu un sms lui Paul. După care ies la o ţigară. Mai sunt cinci ore până la concertul pe care Compact, şi în care îşi lansează melodia “Am curaj”, îl va susţine la “Hard Rock Cafe”, una dintre cele mai frumoase locaţii, dacă nu cea mai frumoasă, de acest gen din România. Cred că tocmai titlul piesei m-a îndemnat să-i trimit un mesaj lui Paul!
Mă întorc după vreo zece minute cu inima strânsă. “Tati, ai un mesaj”, mă anunţă fetele. Mă uit “în telefon”. Invitaţia a sosit!
“Nu mergem şi noi?”, întreabă fetele. “Tati, mâine mergeţi la şcoală. Altădată”, le răspund.
Între temele de la “mate” şi cele de la limba română, le povestesc fetelor istoria trupei Compact, atât cât ştiu din ea. Le istorisesc episodul petrecut pe vremea când eram în armată la Piteşti, la Pompieri, în iarna dintre 1987 şi 1988, la un spectacol al celor de la Compact. Pentru “zelul” cu care am asigurat “paza contra incendiului” la acel show ce a umplut Sala Sporturilor din Trivale, am băgat instrucţie la greu a doua zi, alături de alţi câţiva coechipieri melomani! Dar, nu mai conta. Fusesem inclusiv în culise, unde, pe o poză alb-negru a trupei Compact, Paul Ciuci îmi scrisese “Armată uşoară!” şi apoi i-a rugat pe toţi colegii săi de atunci să se iscălească.
Fetele ştiu deja povestea, dar de fiecare dată o ascultă cu plăcere.
Fotografia asta a stat ani în şir pe noptiera din camera mea din căminul de la Agronomie. O am şi acum. E pe undeva, dar nu mai dau de ea.
Au trecut de atunci 27 de ani! Doamne, 27 de ani! O viaţă de om! Tot pe vremea aia, adică prin anii 80, băieţii mai mari din curtea blocului aflat la adresa “Găgeni 88” din Ploieşti ne spuneau, ăstora mai mici, că piesa “Fata din Vis” a trupei Compact, pe care o fredonam fără încetare, a ajuns în “Billboard”. Îi credeam. În primul rând pentru că erau mai mari ca noi, iar ierarhiile erau bine stabilite în acele vremuri, dar şi pentru că adoram, vorba Alexandrei de peste ani, muzica domnului Paul Ciuci.
Am ajuns pe jos la “Hard Rock Cafe”, în Herăstrău. Cred că sunt singurul care n-am venit cu maşina. La berăria deschisă de curând în locul fostului “Pavilion H”, acolo unde pe vremea lui Ceauşescu se vindea mobilă, iar după 1989 se transformase în “en-gross”, lumea se calcă în picioare. Cică se bea bere şi se cântă.
La “Hard Rock” se intră civilizat. Lumea nu se calcă în picioare, deşi locaţia e plină ochi! Sunt pe lista de invitaţi a lui Paul. Mă simt important! “Bodyguard”-ul (sunt doar doi la intrare) se prinde şi desface un cordon invitându-mă: “Poftiţi pe aici”! Ce tare!
O domnişoară mă conduce la o masă, alături de câţiva apropiaţi ai băieţilor din trupă. Nu îi cunosc. Masa e undeva în stânga scenei. Nu văd locul basistului, Alex Miu, noul sosit în trupă! Zăresc însă “arsenalul” lui Leluţ Vasilescu, sculele lui Adi Kiseleff, apoi locul unde va sta Paul, Paul Ciuci, prietenul meu!
Atmosfera e una decupată parcă dintr-o altă lume. Decorul e impresionant. Am mai fost la “Hard Rock”. Şi la concertul Compact de anul trecut, am fost şi la Iris, la Iris-ul ăla adevărat, al lui Cristi Minculescu, dar şi la un “cântar oficial” dinaintea unei gale cu “Rechinul” Adrian Diaconu protagonistul main-event-ului. De fiecare dată însă cad pe spate. La “Hard Rock” eşti parcă în altă lume, nu în asta a noastră, care ne dă atâtea dureri de cap şi atâtea frisoane.
Mă uit în jurul meu. Sunt atât de mulţi tineri încât am impresia că aceştia au ajuns accidental la concertul unei trupe ce devenise celebră cu mult înainte ca ei, tinerii, să se nască. Sincer, îmi e teamă că nu vor înţelege muzica, deşi muzica lui Paul n-are cum să nu satisfacă.
Ca orice trupă serioasă, Compact nu demarează concertul la ora stabilită, adică 21.30, ci întârzie câteva minuţele, aşa, ca să crească suspansul, ca lumea să devină nerăbdătoare!
Apar băieţii! Sala e ticsită. La mese se bea, se mănâncă. Nu vreau să ştiu cât e o sticlă de vin la “Hard Rock”, dacă o bere e 12 lei, adică de patru ori mai mult decât la “Pam Pam”, la mine în Mexic! Dar ce mai contează.
Compact începe cu o piesă de rezistenţă, “Jocul Ielelor”! Nici nu se putea altfel. Apoi vin şi celelalte melodii ale trupei. La o masă alăturată sunt “campaţi” vreo 20 de tineri. Par “corporatişti”! Buna-dispoziţie e invitată şi ea la masa lor. O blondă subţire, de o frumuseţe rară, ştie toate versurile! E genul ăla de fată de care se îndrăgosteşte toată lumea, dar care, sunt sigur, n-are noroc în dragoste!
În stânga, la o altă masă, sunt vreo 10 inşi toţi tineri, aterizaţi, am impresia, accidental la concert. Par clienţi fideli ai localului. Stau pe “feisbuc”, vorbesc între ei, comandă de mâncare, de băut. O “piţi”, brunetă, dar vopsită, aţi ghicit (!), blondă, se arată totuşi cea mai interesată de ceea ce se petrece pe scenă. Încearcă să-i determine şi pe ceilalţi să fie ceva mai atenţi şi, în cele din urmă, reuşeşte. Dar parcă nu ea, ci muzica celor de la Compact i-a scos din ale lor pe tineri!
Ceva mai în stânga, la o altă masă, sunt unii de vârsta mea. Ăştia trăiesc muzica la maximum. Unul îi arată unui prieten cum i s-a zburlit pielea la “Mi-e tare dor de tine”!
Fetele mele mă sună înainte de culcare. Las telefonul deschis, iar ele adorm pe muzica domnului Paul!
Paul Ciuci e şi el surprins de simbioza dintre trupă şi cei din faţa sa. Cântă, parcă, mai bine ca niciodată! “Sunteţi bestiali”, spune Paul după aproape fiecare melodie.
La “Fata din Vis”, e … e… urgie! Asta-i melodia din “Billboard”-ul copilăriei mele! E, părerea mea (!), una dintre cele mai tari piese româneşti din toate timpurile. Aşa cum e şi “Cântec pentru Prieteni”, pe care aş pune-o lângă “We are the champions”, a celor de la Queen, nu ca mesaj, ci ca implicare, ca … nu ştiu ca ce!
Paul uimeşte spre final, când, alături de ceilalţi ai săi, bagă un “Brother in Arms”, din repertoriul celor de la Dire Straits! E prima oară când îl aud pe Paul cântând altceva. “Paul, eşti bestial”, e rândul nostru să spunem!
E lansată şi piesa “Am curaj”! Cât de greu e să aduci ceva nou lângă piesele nemuritoare al trupei. Dar “Am curaj” prinde. A prins deja!
Spectacolul se încheie! Mă simt privilegiat. Dar tot nu îmi ajunge! Plătesc berea şi pornesc spre culise. Nu mă opreşte nimeni, ci doar bunul simţ, care mă determină să întreb: “Unde e Paul?”. Leluţ Vasilescu iese din camera rezervată membrilor trupei, mă îmbrăţişează şi îmi zice: “Aşteaptă puţin. Se schimbă”.
Adrian Kiseleff trage cu sete dintr-o ţigară. E istovit. Stăm câteva minute de vorbă. Oamenii ăştia n-au avut un week-end liber în ultimul an. Au băgat la greu, cântând în localităţi de care, sunt convins, puţini au auzit. Adi a făcut deja cinci ani de când e alături de Paul şi de Leluţ, oamenii fără de care Compact n-ar putea exista.
Iese şi marele Paul. Dă autografe şi se pozează cu cei mai îndrăzneţi dintre spectatorii concertului, cei care au avut “tupeul”, ca şi mine, să vină în spate, în culise. Nu i-a oprit nimeni până la “bariera de discreţie” decât bunul simţ al fiecăruia.
Paul mă întreabă de fete. Eu îi mulţumesc pentru invitaţie, pentru spectacol, pentru faptul că există. “Hai, băi, Adi, lasă-mă”, spune Paul încurcat de complimentele şi mulţumirile mele!
După câteva minute ne despărţim. Sunt atât de mulţi, prieteni vechi de-ai lui, care abia aşteaptă să-i vorbească.
Părăsesc “Hard Rock”. Stau în faţa intrării şi trag în piept aerul rece al Herăstrăului. E aproape miezul nopţii. De la berăria din “H” se aude muzică. E chiar o piesă a trupei Compact, interpretată însă jalnic de nişte băieţi în căutarea gloriei pe care nu o vor găsi, cu siguranţă, niciodată.
Pornesc spre Mexic fredonând melodiile trupei mele de suflet, Compact, şi cu amintirea unei noi întâlniri cu Paul, cu Leluţ, cu ceilalţi (ce surpriză, mulţi tineri!!!), alături de care spiritul Compact dăinuie încă, exact ca în povesea aia: “Tinereţe fără Bătrâneţe”! Era să uit: “Şi viaţă fără de moarte”!