Crăciun fericit!

Două babe se ceartă pe pachetele pe care enoriaşii din cartier le împart la ieşirea din biserică. Au strâns deja cât nu pot duce. Au tupeul să refuze unele pomeni, pe motiv că sunt prea mici. Le cedează unor ţigani, aflaţi în inferioritate din start, din cauza pielii, într-o competiţie pe care am urât-o mereu.

E ziua de Crăciun! M-am bărbierit, m-am îmbrăcat frumos şi am plecat spre biserică. Lăcaşul de cult e plin. N-ai loc să arunci un ac, aşa că stau afară. Difuzoarele aduc spre exterior vocile preoţilor şi ale corului. Cumpăr cinci lumânări şi dau să le aprind. “Ce fac fetele? Unde sunt?”, mă abordează o femeie mică de statură, care trebăluieşte de ani buni la mica noastră biserică din Sălăjan.

“Sunt la Miercurea Ciuc, la bunici”, îi zic. “Şi sunteţi singur de Crăciun? Cum aşa?”, mă întreabă femeia.

În ultimele zile, în ultimii ani, mulţi îmi pun aceleaşi întrebări. “Eşti singur? Cum aşa?”. Iar eu zâmbesc. M-am obişnuit. 

M-am întors de la biserică şi am pus masa. Chiar am filmat prânzul meu de Crăciun, ca să las posterităţii exemplul unul burlac model!

Mi-am deschis laptopul, alături, şi, între un cârnăcior şi un pahar de whisky, am băgat ştiri pe site. Pe evz.ro. I-am sunat pe cei apropiaţi, apoi am dat mesaje. Am căutat pe TV un film, ceva interesant, şi am constatat cu stupoare că plătesc pentru mai bine de o sută de canale şi n-am ce să văd. Nu vi s-a întâmplat asta niciodată? Noroc cu Discovery, cu cele nici nu mai ştiu câte canale Discovery. Aici găseşti întotdeauna ceva interesant.

În noaptea de Crăciun am adormit cu Petre Ţuţea. Pe TVR Cultural, parcă, era un interviu cu el, de demult. Vartan Arachelian îl intervievase pe bătrânul filozof pe patul de suferinţă. Am mai urmărit de câteva ori interviul, dar, de fiecare dată, Petre Ţuţea e altul. E extraordinar!

“Fără Dumnezeu  nu se poate. Fără credinţa în Dumnezeu, n-aş fi reuşit să supravieţuiesc în puşcăriile comuniste. Credinţa m-a salvat”, spune el.

Trebuie să vină Crăciunul, trebuie să sărbătorim Paştele, cele două mari sărbători ale creştinătăţii, pentru a ne aminti de Dumnezeu, de Mântuitor, de Fecioara Maria.

Mă gândeam ieri, în timp ce contemplam masa mea de Crăciun şi ascultam muzică veche la Gold FM, un prieten adevărat (poate singurul!), la faptul că sunt un norocos. Ştiu, unii pot spune că sunt nebun. “Cum naiba poate spune ăsta că e norocos când stă singur de Crăciun sau de Paşte?”, ar spune unul sau altul.

În primul rund sunt fericit că exist, că sunt viu, că mă pot bucura de viaţă. Că fetele mele sunt bine, chiar dacă nu îmi sunt alături, că telefonul îmi bâzâie, anunţându-mă că am un mesaj, semn că nu sunt singur pe lume, că sunt invitat de oameni cu suflet la ei, la masă.

Mă întristez puţin atunci când îmi aduc aminte câţi ani am, când îmi vin în minte toate planurile eşuate, când îmi revăd în gând părinţii, bunicii, verii, unchii, mătuşile, cunoscuţi şi apropiaţi, pe Valeriu, pe Cătălina, care, cu toţii, nu mai sunt. Şi atunci îmi dau seama cât de norocos sunt.

Şi scriu şi mănânc şi dau mesaje şi sun şi încerc să văd partea bună a lucrurilor. Încerc să nu le bag în seamă pe cele două babe care îşi împart pomelnicele enoriaşilor, încerc să fiu om.