Crăciun fericit!

Încă e 25 decembrie, adică Sfânta Zi de Crăciun! Bag mâna în buzunar şi scot pachetul de ţigări. Număr: una, două, trei… şase ţigări. Mă uit la ceas. E abia 9. 9 seara. “Nu-mi ajung până mâine dimineaţă”, îmi zic. 311 nu vine. Nici 101. Stau în staţia de autobuz şi mă uit spre intersecţia Postăvarului cu Nicolae Grigorescu. Nu vine nimic. Chioşcul din staţie e deschis. Aici, de ani buni, se vând ceasuri, de toate felurile, şi cosmetice de doi lei. Mă aplec în dreptul geamului şi zic, cu entuziasm: “Să trăiţi! Crăciun fericit! Vreau şi eu un Kent lung, clasic”. Vânzătorul, care vorbea la telefon, îmi răspunde scurt: “Nu ţinem ţigări”. Habar n-aveam că ăştia nu vând ţigări. Doar ceasuri, de toate felurile, şi cosmetice proaste.
Mai bine că n-au ţigări. Cum aş fi putut cumpăra ceva de la unii care au atârnat pe un perete al buticului steagul echipei steaua. Brrrr! Un aurolac vine înspre mine, îmi urează Crăciun fericit şi-mi cere o ţigară. Îi dau. Mi-au mai rămas doar cinci. De fapt patru. Între timp am aprins una.
Vine 311. E plin. Îmi fac loc. Am cu mine un rucsac şi căruciorul meu de pensionar. E plin cu bunătăţi. La a doua staţie, la intersecţia cu 1 decembrie, autobuzul se goleşte. Rămân singur. Cobor la următoarea. Îi zice “Liviu Rebreanu”. Mai bine i-ar zice, simplu, “Mexic”. Oamenii ăştia de botează staţiile n-au pic de imaginaţie. După “Mexic”, pardon “Liviu Rebreanu”, e capătul, “Poarta 4”.
E linişte în Mexic. Car după mine căruciorul meu de pensionar. E plin cu bunătăţi. Ajung la cămin, urc scările şi intru pe culoarul de la etajul doi. Nici ţipenie de om. “Ăştia au petrecut tare de tot”, îmi zic. Ajung în dreptul celulei 207. Globul  roşu, atârnat acum trei zile, e la locul lui. Mă temeam că va fi furat de colindători, dar e la locul lui, agăţat de cablul TV cu o liţă. În prima jumătate a camerei mă întâmpină bradul de plastic cumpărat de la Auchan cu banii pe care îi dau într-o zi pe ţigări. Nu e cine ştie ce capodoperă, dar îmi place. Plus că, ador să zic asta (!), am salvat un brad adevărat de la moarte.
Cadourile fetelor sunt sub el, semn că Moş Crăciun a trecut şi prin Mexic. În urmă cu vreo 25 de minute am trecut, în drum spre staţia de autobuz de la cimitir, prin intersecţia de la Sălăjan. Am privit, ca de obicei cu nostalgie, spre blocul în care am locuit până în urmă cu jumătate de an. Fetele nu sunt acolo. În schimb ştiu că undeva, la etajul cinci, miaună de singurătate Tommy, pisoiul care a crescut pe laptopul meu. Nici măcar pe Tommy nu mi l-a lăsat doamna Anişoara de Crăciun. Moş Crăciun nu l-a uitat însă pe amărâtul de Tommy şi i-a adus şi lui ceva! Ca şi papagalilor Roco şi Coco, şi ei abandonaţi în Sălăjan.
A trecut şi Crăciunul ăsta! Zilele viitoare aştept să se întoarcă fetele. “Tati, a trecut Moş Crăciun prin Mexic?”, m-au întrebat ele azi la telefon. “A trecut, tati”, le-am răspuns. “Tati, spune-i lui Moş Crăciun să ne aducă ce vrea el”, mi-au zis ele înainte de a mă “trăda” şi de a pleca spre Ciuc. Astea-s fetele mele!
M-am întors în seara asta din Drumul Taberei, de la soră-mea, Lea. Am stat la ea 24 de ore. M-am întors alt om. Casa aia parcă e binecuvântată. De fapt e binecuvântată! Lea a muncit de una singură şi a pregătit Crăciunul ăsta aşa cum mama o făcea pe vremuri. Crăciunul ăsta a însemnat pentru mine mult mai mult decât bunătăţile de pe masă, din care o bună parte au luat drumul Mexicului în căruciorul meu de pensionar. Crăciunul ăsta a însemnat linişte, a însemnat bucurie, a însemnat curăţenie sufletească. Chiar şi fără fete. Dacă mai erau şi ele.
Pentru mulţi dintre români, Crăciunul se rezumă la cârnaţi, sarmale, friptură şi şpriţ la greu. Au fost ani când am fost tentat să cred acelaşi lucru despre Sărbătoarea Crăciunului, deşi n-am fost crescut în spiritul ăsta, de consumator. Mulţi dintre noi au uitat de spiritul Crăciunului. Profită de această sărbătoare doar pentru e a-şi umple maţul, pentru a-şi face de cap, pentru…
La soră-mea Lea am ascultat colinde, am spus rugăciuni, i-am mulţumit bunului Dumnezeu pentru bucatele de pe masă şi am oferit cadouri. Am simţit cu adevărat Crăciunul, adică naşterea lui Isus Cristos, cea mai mare sărbătoare a creştinătăţii, după mine. După părerea mea, adică! Eu sunt un nimeni.
Oamenii ăştia, adică Lea, soră-mea, Darius, bărbatul ei, Ana-Maria şi Rareş Ştefan, gemenii lor, sunt nişte fericiţi. Se au unul pe celălalt, ceea ce, după umila mea părere, e cel mai important. Oamenii ăştia sunt o familie, aşa cum scrie la carte. Au universul lor. Altruismul lor depăşeşte orice imaginaţie. Au atât de mulţi prieteni, de suflet, încât Lea a jucat azi rolul de telefonistă.
Deşi i-am promis că o voi ajuta să pregătească masa de Crăciun, am lăsat-o singură. Plecarea fetelor m-a bulversat. Am căutat un pic de echilibru prin alte părţi. În primul rând în Universul meu. Un Univers ciudat. Cu ocazia asta, am decis să-l părăsesc, să-mi găsesc liniştea în altă galaxie. Lea însă nu s-a supărat. M-a primit ca pe fiul risipitor! Şi m-am simţit extraordinar. Azi am vorbit la telefon cu câţiva dintre cei cu care mi-am petrecut copilăria, Lari, cel mai bun prieten al meu din perioada Găgeni 88, şi Jipe, un alt personaj de mare excepţie, la fel de drag mie. Dar poate cel mai important e faptul că am vorbit cu Părintele Dionis de la Biserica Sfântul Spiridon din Ploieşti, biserica noastră, din cartier. Biserica Sfântul Spiridon se află pe strada Văleni, nu departe de Găgeni 88. Iar Părintele Dionis a fost cel care le-a ţinut slujbe de înmormântare părinţilor mei, apoi, la câţiva ani, m-a cununat. Omul ăsta ţine slujba chiar şi atunci când în biserică se află doar doi cerşetori şi o babă surdă. A fost duhovnicul meu, aşa cum e de ani buni al Leei şi al familiei ei. Spun a fost duhovnicul meu pentru că n-am mai dat pe acolo de multă vreme. Părintele Dionis a ţinut şi, vreau să cred asta, ţine în continuare enorm la mine. Numai că eu l-am dezamăgit… Ateismul doamnei Anişoara m-a îndepărtat de biserică şi a influenţat într-o oarecare măsură educaţia religioasă a fetelor mele, care însă au fost salvate de orele de religie şi de încăpăţânarea mea de a merge, sporadic e adevărat, la biserica din cartier.
I-am promis Părintelui Dionis că, atunci când va avea şi el puţin timp liber, deşi preoţii ca şi medicii ar trebui să fie în slujba oamenilor 24 de ore din 24 (dar până la urmă sunt şi ei oameni), voi merge la el. Nu dus de Lea, nu obligat de cine ştie cine, ci, aşa, pur şi simplu, singur. Poate şi cu fetele. Pentru Părintele Dionis, eu sunt, probabil, una dintre marile lui dezamăgiri. Dar vreau să repar ce am stricat.
Cam asta am făcut eu de Crăciun! Şi mă simt extraordinar.