Știu de mai bine de o lună că voi fi crainic la Supercupa României de la Craiova, de sâmbătă, 14 iulie. N-am spus însă la nimeni. Așa sunt eu. Bucuriile sunt atât de rare, încât nu cred în ele decât după ce s-au săvârșit. Și nici atunci parcă nu îmi vine să le împărtășesc, tot din teama de a nu dispărea.
De data asta însă nu am mai putut ține secretul. Bucuria e prea mare. De câte ori nu am zis: „Aș da ani din viață pentru cutare sau cutare lucru” sau „Mi-aș tăia o mână doar să comentez cutare meci sau să fiu crainic pe nu știu ce arenă”. De multe ori am spus asta.
Probabil că, undeva, acolo, în contabilitatea vieții, toate realizările astea de care mă mir, vor fi decontate, mai devreme sau mai târziu. Și chiar vreau, tati. Nu îmi place să rămân dator nimănui, nici măcar vieții.
Credința decontului poate fi una dintre explicațiile entuziasmului cu care îmi desfășor cele mai multe dintre activități. „Tati, tu încă mai ai emoții atunci când comentezi sau când scrii?”, mă întreba una dintre fete zilele trecute. Alexandra, parcă. Sau Larisa?! Nu mai contează. „Da, tati, de fiecare dată am emoții. Și nu pentru că nu aș avea încredere în mine, ci din respect față de ceea ce fac”, am răspuns.
Trăim în aceste zile un Mondial de fotbal în care pasele lui Luka Modrić ori paradele lui Hugo Lloris pălesc în fața criticilor aduse comentatorilor, realizatorilor sau invitaților din platourile televiziunii publice. Cele mai multe, îndreptățite… Din păcate.
Îl plângem pe Cristian Țopescu, tati, foarte bine că îl plângem, dar NU VREM, REFUZĂM să avem alți oameni măcar apropiați ca valoare de marele Țopescu. Am spus mereu, interesele de grup și cele personale ne omoară pe noi românii. NU VREM, tati, să facem ceva bun în țara asta și pentru țara asta. D’aia Croația și nu România joacă finala Cupei Mondiale din Rusia. Pentru că acolo e altfel… De fapt, dacă stau bine și mă gândesc, la noi e altfel…
Azi noapte, după calificarea naționalei lui Zlatko Dalić în finala FIFA World Cup am mai stat câteva ore și am recitit istoria Croației, pe care o știam de ani buni, dar am vrut, așa, să o verific, să îmi înving resentimentele față de această nație, despre care cei mai mulți dintre suporterii de conjunctură ai Croației nu știu decât că au o doamnă președinte foarte sexi. Atât. Nici măcar nu știu unde e pe hartă această țară. Și, ca să mă laud, că tot mi-am adus aminte, după o vizită în 2011 la Plitvička Jezera, într-una dintre cele mai frumoase rezervații naturale de pe acest pământ, am scris un reportaj în Evenimentul zilei. Așa scriam eu, despre tot și despre toate. După câteva săptămâni am primit la redacție o scrisoare de mulțumire din partea Ambasadei Croației, însoțită de un DVD despre orașul Zagreb. Și tot nu am să țin cu naționala Croației vreodată. Pentru că nu pot fi decât fanul naționalei României așa cum nu voi putea ține cu altă echipă decât Petrolul Ploiești. Majoritatea simpatiilor sunt de conjunctură și efemere.
Sunt însă și simpatii de durată, așa cum e cazul Universității Craiova, chiar și a CFR-ului din Cluj la un moment dat. Despre Craiova am tot scris, aici pe blog, chiar și în cartea mea. Dacă nu ai prejudecăți legate de olteni, atunci nu ai cum să nu simpatizezi această parte a României, acești oameni unici, cu nimic mai prejos decât moldovenii, ardelenii, ori bănățenii.
Sâmbătă seară voi fi crainic pe „Ion Oblemenco” din Craiova, la Supercupa României, Universitatea – CFR Cluj. „Tati, o să ai emoții?”, m-a întrebat una dintre fete. Larisa, parcă. Sau Alexandra. Nu mai știu. „Voi avea, tati! Voi avea mari emoții, dar, vă asigur, mă voi descurca”, am răspuns.
Am fost pe stadionul din Craiova de multe ori. Pentru asta a trebuit însă să mă fac ziarist. Am fost la ultimul meci pe bătrânul „Central”, ca și la primul meci pe noul „Ion Oblemenco” deși nu mai eram ziarist cu soldă. Am fost, o spun pentru a nu știu câta oară, din respect pentru Oltenia și pentru olteni, din respect pentru respectul lor față de fotbal și pentru suferința de a fi suporter.
Ne vedem la Craiova, tati!