Butonez! Doamne, ce minunăţie mai e şi telecomanda asta. Ce simplu navighezi peste canalele TV. Apeşi pe un buton şi, gata, i-ai luat “maul” unuia şi ai trecut la altul. Iar când te-ai plictisit, pac-pac şi gata, i-ai trimis pe toţi la culcare. Somn de voie.
Pe vremuri, ca să schimbi canalul trebuia să te ridici din pat sau din fotoliu, indiferent dacă aveai sau nu chef. E adevărat, nu prea aveai de ales. Aveam două canale autohtone şi pe prietenii bulgari. Alţii îi aveau pe ruşi, pe sârbi, pe unguri, depinde de locul de baştină.
Ţin minte, tot din vremurile alea demult apuse, că un prieten din Ploieşti, mai comod, dar în acelaşi timp şi inventiv, legase butonul de pornire-oprire al televizorului la un întrerupător şi, cu un fir de câţiva metri, ţinea “minunea” lângă el. În pat, la masă. “Bă, proştilor, nu vă mai holbaţi. Am auzit că ăia din Vest au întrerupător ca ăsta fără fir”, ne spunea omul nostru. Iar noi tăceam, dar nu îl credeam.
Amicul meu din Ploieşti a avut “telecomandă” la “Diamantul” său până într-o zi, când mă-sa s-a împiedicat de firul întins prin casă, a căzut şi s-a lovit cu capul de caloriferul din sufragerie! Femeia i-a confiscat întrerupătorul şi, după ce l-a bătut cu firul ăla până a obosit, i l-a aruncat pe fereastră!
Acum, la mai bine de 20 de ani distanţă de a acel episod, toţi avem telecomandă. Fără fir! Eu am acasă trei. Una pentru TV, una pentru receiverul de la RCS RDS şi o a treia care aparţine minunatului meu home cinema marca Samsung. Trebuia să am patru bucăţi, dar aia de la aerul condiţionat nu mai e de găsit.
Deci, butonez. Televizorul se deschide pe Digi 24, acolo unde l-am lăsat azi noapte. Am adormit pe rezultatele parţiale ale alegerilor prezidenţiale. Am mai spus-o, Digi 24 ăsta mi se pare ceva mai serios decât celelalte canale de ştiri. Au şi fete frumoase. Inclusiv la rubrica Meteo. Din acest motiv, am impresia uneori că postul ăsta e ceva, aşa, între unul de ştiri şi unul pentru adulţi! Îmi place combinaţia asta!
Urc cu ajutorul telecomenzii. Pe Realitatea se dezbate la greu pe marginea alegerile de ieri. Nu înţeleg nimic. La Antena 3 se trage la foc automat în candidatul Iohannis. Fel de fel de ciudaţi îşi dau cu părerea, analizează, îl pupă-n cur pe Ponta, dau verdicte. Toţi ţipă. De câte ori dau pe Antena 3 am impresia asta, că toată lumea urlă. Îmi vine să vomit, aşa că schimb.
Pe RTV, transformată în OTV, senzaţia amintită mai sus mi se accentuează.
Abandonez canalele de ştiri, pe care le urmăresc cam la o săptămână, fără să zăbovesc însă mai mult de zece minute (doar pe Digi 24 contemplez, v-am zis doar că îmi plac prezentatoarele!), şi trec pe altele, mai serioase.
Pe History, nişte băieţi deştepţi cumpără maşini vechi, le coscăresc şi apoi le vând de trei-patru ori mai scump! Treaba se petrece în “State”. “O idee de afacere”, îmi zic. Mă gândesc dacă aşa ceva ar merge în România. Dar ce pana mea să vând? Dacia 1100, Dacia 1300, vreun Gordini sau vreo Volgă? Pe cine naiba ar interesa? Românii sunt înnebuniţi după maşini noi.
Documentare despre cel de-al doilea război mondial, despre “Sălbatica Rusie”, subiecte “Tabu”, etc, etc. Doamne, câte opţiuni au românii, dar, cu toate acestea, tot mizeriile indigene înving în topul audienţelor.
Zilele trecute, stăteam la o ţigară pe balconaşul de la capătul holului alături de o vecină. La un moment dat, femeia se ridică brusc în mijlocul unei discuţii despre nivelul de trai în Mexic şi zboară spre celula sa. “I-au dat drumul Narcisei din puşcărie! Fug, nu pot să ratez asta. Era să uuuuit”, spune ea şi dispare aproape instantaneu. În uluiala care m-a cuprins, apare tanti Stanca. Femeia asta e fană Măruţă. A făcut o pasiune pentru individul ăsta pe care eu l-aş interzice de pe orice post TV din galaxie pentru următoarele două milenii.
“E pauză la Măruţă”, zice tanti Stanca. O întreb, aşa cum îmi întreb toţi vecinii, de ce dracului se uită la mizerii de genul ăsta. “Păi, şi la ce să mă uit, vecine? Mă mai distrez şi eu. Mai aflu una-alta”, se dezvinovăţeşte femeia. Îi spun că are şi alte canale la dispoziţie, are de unde să aleagă. Nu o scot însă din ale ei.
Revin la butoneală. Dau pe Digi Sport. Dinu Vamă în studio. Nu mă mir, e doar angajat al postului. Citesc pe ecran că omul tocmai şi-a dat demisia de la Astra Giurgiu. “Grea lovitură pentru fotbalul românesc”, spun cu voce tare! Ce ne facem fără Dinu Vamă de acum înainteeee?… Unde te duci tu, Dinuleeeeee?… Participă la priveghi, prin telefon, şi Constantin Budescu, căpitanul Astrei, petrolist pur-sânge. E întrebat de moderator cât de mult contează în economia ţării demisia lui Vamă. Budescu, bietul de el, ce să zică? Spune că e nasol, că asta e viaţa. E totuşi mai diplomat decât se aştepta moderatorul. Citesc însă, aşa, prin telepatie, ce e în sufletul lui Budescu. Văd doar p…i şi m…ui. Păi, dacă ar avea el siguranţa că nu l-ar mai vedea vreodată în viaţa asta şi nici în cea de apoi cu Vamă, Doamne ce i-ar mai spune el. N-aţi văzut, toţi fotbaliştii îşi regretă antrenorii, patronii, preşedinţii, pentru că nu se ştie când vor mai da nas în nas cu ei.
N-am cunoscut până acum niciun om care să-l vorbească de bine. Până şi ziariştii care luau şpagă de la el îl înjurau! În sfârşit, Dumnezeu să-l ierte!
Redescopăr, butonând, B1 TV. Schimb după doar o secundă. Îmi ajunge cât mi-a răsunat în cap acest post în perioada Evz. Pe HBO e, în reluare, “Stalingrad”, un film rusesc. L-am văzut la Premieră, nu e rău.
Pe BBC e Top Gear. Îmi place. De fapt îmi plac aproape toate programele televiziunii britanice.
“Hai să vedem cum stăm cu dragostea pe SuperOne”, îmi zic. Schimb la fel de rapid ca în cazul B1 TV şi al Antenei 3. Numai perversiuni. În toate cele trei cazuri.
Pe “Travel” eu un documentar despre Africa. Rămân aici, cine ştie dacă voi ajunge vreodată pe acolo.