“Cumpără-ţi, bă, stadion”

“Bună dimineaţa!”, îi dau bineţe în gând arăboaicei cu care mă intersectez aproape în fiecare dimineaţă în ultimele luni, ori de câte ori mă decid să dau o tură de IOR. O salut doar în gând, aşa, de bun simţ. Nu ştiu cum ar reacţiona dacă aş saluta-o cum fac oamenii în ţările civilizate. Aseară, pe scară, am salutat un nene. Nu cred că era vecin cu noi, dar, aşa cum am fost învăţat, am salutat. Omul s-a speriat mai-mai să facă atac de cord! În IOR alerg întotdeauna invers acelor de ceasornic. Aşa m-am obişnuit. Fac o tură completă, după care mă car acasă. Radu Donoiu, un fost coleg de la ziarul Sport Total (oare câţi vă mai amintiţi de acest cotidian?), mi-a zis că o tură de IOR înseamnă aproximativ 3,4 km. Omul e crescut în zonă, aşa că îl cred pe cuvânt. Mi-am făcut un obicei, după ce las fetele la şcoală alerg. La ora 8.00, lumea nu se prea înghesuie prin parc. Asta, acum, iarna. Au fost dimineţi, pe zăpada aia mare sau atunci când termometrul arăta la Statuie în Sălăjan minus 20 de grade, iar pe malul lacului IOR cu 10în plus (adică minus 30), când alergam singur. În restul zilelor, aceiaşi temerari. De arăboaică, v-am zis. La un moment dat mai alerga cu o fată. Probabil, tot arăboaică. Astea nici la alergat nu renunţă la basmaua de pe cap.

Uite-o şi pe băbuţa mea! Cel puţin de două ori pe săptămână o întâlnesc. Doamna asta are undeva în jur de 70 de ani. Aleargă mereu în acelaşi ritm şi îşi ţine haina pe braţ. Văd în zare doi tipi. Unul dintre ei joacă în prostioarele alea de pe la Prima TV. Omul a fost la “Chestiunea Zilei”, aia veche, a lui Călinescu. Cu ăsta mă salut chiar pe bune.

“În dimineaţa asta iar suntem puţini”, îmi zic. În schimb, cei care îşi plimbă câinii prin IOR e mereu în creştere. Nu erau de ajuns câinii vagabonzi. E unul care are un Saint Bernard! Să mor io! Cum dracului e să stai la bloc în Titan şi să creşti un Saint Bernard? De câte ori îl văd pe omul ăsta, îmi pun această întrebare. Iată-le şi pe cele două fete cu câinii lor, doi Golden Retrieveri absolut  adorabili. Le mai aud frânduri din discuţii. Subiectul e întotdeauna unul cu iz chinologic. În ciuda faptului că sunt o mulţime de câini prin IOR, nu prea am avut probleme. Acum un an, un maidanez m-a alergat. Asta s-a întâmplat cam la o lună după ce am fost atacat de un pechinez al u nui pensionar din zonă. M-am luptat cu pechinezul vreo două minute, până a venit moşul să-l ia. Al dracului câine, era de neatins. Am vrut să-i trag măcar un şut, dar nu am reuşit.

Şi iată că inevitabilul se produce. Sunt înconjurat de patru câini. Toţi de rasă. Măcar satisfacţia asta să o am! Mă opresc din alergat şi strig către stăpâni: “Nu vă supăraţi, chemaţi câinii, că sunt nevricos”. Ăia se uită la mine, culmea, nişte oameni tinerei, probabil cu familii, şi, după câteva clipe de ezitare (deja mă pregăteam să le spun că nu trebuie să se scuze atât de mult că nu are rost, câinii sunt câini) , unul urlă la mine:  “Ce e, mă? Vreo problemă? Ce nu îţi convine? Cupără-ţi, bă , stadion dacă vrei să alergi!”.  Rămân fără grai. După câteva secunde îmi revin totuşi. Trag câteva înjurături şi plec.

3 thoughts on ““Cumpără-ţi, bă, stadion”

  1. Viata e plina de oameni de toate culorile.
    Pe acolo se pare ca predomina nuantele mohorate.
    Nu te lasa coplesit de culoarea lor.
    Multi pe care ii vad alergand prin parcuri sau pe strazi cara in mana un batz oarecare.
    Eu cu placere as despica craniul unui caine care m-ar ataca pe strada, in public.

  2. Te-ai luptat cu pechinezul, si iti pare rau ca nu ai reusit sa-i dai un sut? Poate iti e dor de NZ, insa acolo daca lovesti pechinezul cu pricina s-ar putea sa-ti petreci noaptea la jail, mate. Asa ca mai bine ramai unde esti, fara ofensa, poate-l prinzi in bocanc pe urmatorul pechinez…

Leave a Reply to mihai toader Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *