Doresc să-mi cer scuze, încă de la început, celor pe care i-am supărat cu postarea de aseară, de joi, 9 martie, anul de grație 2017. Am scris că noi, românii, merităm să fim conduși de psd, că mustăciosul de dragnea ar trebui proclamat chiar Rege al României dacă spunem despre meciul Barcelona – PSG că a fost blat.
Fiecare cu părerea lui, mi se pare corect, și, mai ales, trebuie să respectăm fiecare punct de vedere. Recunosc, m-am enervat puțin, eu care în ultimii cinci ani mi-am ieșit foarte rar din fire, citind presa din străinătate, dar mai ales revăzând partida, ascultând comentariile live, văzând bucuria nebună a fanilor Barcelonei, care, sincer, nu mai credeau nici ei în calificarea favoriților.
Dumnezeu, pasiunea mea extremă și meseria asta nenorocită, care mi-a adus atâtea satisfacții, dar căreia i-am dat în schimb cei mai frumoși ani ai mei, cea mai multă energie de care am fost capabil în viața asta, mi-au oferit șansa să asist la mii și mii de meciuri, aici, la noi, în România, și aiurea. Am urmărit meciuri la Izvoarele de Giurgiu, la Bucov, la Berceni, la Suceava, la Cluj, dar și la Londra, Praga, Berlin, Dortmund, Istanbul, Sevilla, chiar și în Malta.
Îmi amintesc de meciurile Petrolului din anii 70 și 80, în Divizia B, tati, când eram nevoiți să mergem cu cel puțin două ore înaintea partidei pentru a mai prinde o jumătate de loc, fie el și pe scara de acces sau pe un nenorocit de gard. Oamenii veneau atunci la meciuri nu pentru că nu aveau ce face, ci pentru că aveau ce vedea. Ce, în Germania, Spania, Anglia sau Italia oamenii nu au ce face? Au, tati. Ăia chiar muncesc, ăia nu stau la „tolc șouri” și la toate emisiunile de căcat ce așteaptă cu sufletul la gură miezul nopții pentru a-și desfășura forțele ca la noi. Ăia se bucură de fotbal, în primul rând că e curat. Ăia, tati, își educă copiii pe stadioane, într-o cultură remarcabil de sănătoasă.
Am fost acum câțiva ani, undeva lângă Dortmund, la un meci de Liga a 7-a. A 7-a, tati. Ce atmosferă, ce condiții, ce oameni pe teren și în afara lui. Am fost anul trecut la un meci al juniorilor Borussiei Dortmund, disputat într-o pădure, pe un teren atât de ascuns, dar impecabil, pe care l-am descoperit cu mama „gps”-ului abia la pauză. În jurul terenului erau sute de oameni. Toți se bucurau de spectacol.
La noi stadioanele sunt goale, și nu pentru că oamenii au altceva mai bun de făcut, așa cum spuneam și mai devreme. Oamenii nu mai vin la meciuri pentru că sunt dezamăgiți de ceea ce văd, de faptul că mai bine de două decenii nu au avut parte decât de meciuri trucate, de ierarhii stabilite de fel de fel de nenorociți care au crezut că fotbalul a început cu ei și se va sfârși cu ei, deși habar nu aveau și nici acum nu au de fenomen. Președinții de cluburi, arbitrii, toți girați de șefii fotbalului, au distrus ideea de competiție. Iar presa le-a ținut isonul. Îmi vine să vomit când văd că cei care îi pupau în cur pe alde gigi becali, mircea sandu, mitică dragomir, borcea, turcu, porumboiu și încă alte câteva zeci de gropari ai fotbalului românesc, s-au transformat peste noapte în cruciați. Unii nu s-au schimbat. Ăștia din urmă chiar ar trebui apreciați, sunt consecvenți în grobianismul lor.
Microbistul român nu a avut parte în ultimii ani decât de scandaluri, cu care, tragedie, s-a obișnuit, s-a împăcat. Nici faptul că acum, dintr-o simplă apăsare de buton poți schimba Voluntari – Chiajna cu Betis – Gijon sau cu Hertha – Ingolstadt, unde stadioanele sunt pline și se joacă fotbal de calitate, nu mai schimbă nimic. Românul se uită la fotbalul românesc și îl bârfește din când în când pe cel din Vest.
Microbistul român a căzut în patima pariurilor sportive și în psihoza blaturilor, mai ales atunci când pierd. Și, de cele mai multe ori, pierd. Câți ziariști și câți comentatori de fotbal și nu doar de fotbal joacă la pariuri? Vă spun eu, mulți. Iar comentariile lor, în presa scrisă, pe „live” și pe rețelele de socializare sunt motorizate de stările sufletești în funcție de cum decurge scorul pe biletul în care au investit poate banii de lapte ai copilului sau pe cei de întreținere sperând că se vor îmbogăți.
Sunt convins că în Liga I, pentru că în celelalte eșaloane multe echipe suraviețuiesc doar din pariurile la care participă, cele mai multe meciuri se joacă pe bune. Dar românul, microbistul adică, nu mai crede că se joacă pe bune. „Hagi, blatistul ăla!”, de câte ori nu am auzit afirmația asta despre cel pe care îl considerăm cel mare fotbalist român al tuturor timpurilor, dar despre care facem bășcălie după fiecare declarație a sa și afirmând că a intrat și el în jocul nesfârșitelor blaturi din fotbalul românesc, deși e singurul care are rezultate palpabile pe banii săi. Hagi a făcut pentru România, am mai spus asta de sute de ori, cât toți miniștrii de externe ai României de după Al Doilea Război Mondial. A făcut pentru România cât noi toți, tati.
E posibil ca în campionatele puternice, acolo, unde vedem stadionele pline și oameni fericiți în tribune, acolo unde președinții de cluburi își fac treaba, adică fac management aducând lumea în tribune și spectacolul pe teren, să fi existat înțelegeri. De fapt au existat, e clar, au fost și dovedite. Dar s-au luat măsuri și trenul a mers mai departe. Oamenii au înțeles că nu se poate fotbal fără spectatori, pentru că ei întrețin fenomenul, iar dacă publicul a fost prostit, a fost prostit frumos.
Am văzut reacția fanilor Barcelonei la golul calificării din meciul cu PSG, dar mai ales tot ce a urmat. Nu ai cum să-i prostești pe toți oamenii ăștia așa ușor. E greu să faci un blat de rangul celui de la Barcelona – PSG. Dar, chiar dacă a fost, atunci, tati, a fost un blat frumos.