Îmi place să recitesc din ceea ce am tot scris în ultimii 20 de ani. Şi nu doar materiale publicate.
De asemenea, ador să parcurg, pentru a nu ştiu câta oară, cele câteva scrisori, ce au supravieţuit miraculos, din perioada adolescenţei sau din cea a stagiului militar.
Unele dintre scrieri mă fac să zâmbesc. Cele mai multe!
Descopăr lucruri interesante, greşeli, multe greşeli, chestii deranjante (acum!), dar pe care mi le asum. Fără excepţie. Diferenţa e aceea că unele erori, cele mai multe, sunt accepte cu seninătate, doar sunt ale subsemnatului, nu mă pot delimita. Pe altele însă le “înghit” cu greutate, ca pe medicamentele cu gust rău din copilărie. Toate aveau gust rău în acele vremuri.
Săptămâna trecută mi-am început revista presei, din fiecare dimineaţă, cu ziarele din fosta Iugoslavie. Şi asta pentru că am avut de comentat la Eurosport meciurile de la Mondialele de polo de la Kazan. Iar printre fruntaşe la această disciplină de o frumuseţe ireală se numără Muntenegru, Croaţia, dar mai ales Serbia, aceasta din urmă, trebuie să recunosc, având locul ei în inima mea. Definitiv! Şi când zic Serbia nu mă refer neapărat la echipa marelui Dejan Savici, ci la Serbia ca naţiune.
Şi, ca de fiecare dată în astfel de cazuri, îmi place să caut în “cufărul” meu cu amintiri şi să recitesc materialele scrise în urma vizitelor mele prin fosta Iugoslavie.
Cel mai drag îmi e reportajul intitulat ISTORII AMPUTATE: “Românii nu au decis niciodată singuri, sârbii da”, scris acum vreo şase ani, pentru Evenimentul zilei. O poveste despre cea mai reuşită experienţă în fostele provincii iugoslave.
Nu mai am veşti despre Slobodan Vujicici, gazda mea. Nici nu mai ştiu dacă mai trăieşte. Doamne, cât fuma! Sper să fie bine, acolo, în Belgradul său, un oraş cât o lume, cu oameni bravi şi liberi.
Îi spuneam prietenului Sorin Breazu, imediat după finala de la Kazan, în care echipa grasului Savici i-a dat cu bazinul în cap Croaţiei rivale: “Tati, mi-ar fi plăcut să mă nasc în Serbia chair cu riscul de a fi murit în război”.
Sorin a râs şi apoi a adăugat: “Sigur mureai, tati”.
Prietenul Filip Filipovici, cel mai bun jucător din naţionala Serbiei, postează fără întrerupere pe “feisbuc” fel de fel de fotografii, de linkuri, toate legate de triumful de la Kazan.
Iar în minte îmi revin toate marile performanţe ale Serbiei obţinute doar în acest an: Campionatul European feminin de Baschet, Campionatul Mondial de fotbal U 20 din Noua Zeelandă, dar şi altele, acolo unde sârbii au fost cei mai buni.
Tot Sorin îmi spunea zilele trecute:
“Serbia încurajează toate sporturile de echipă la nivel național, iar disciplinele de tradiție sunt fotbal, baschet, polo, volei și handbal.
Volei: campioni europeni în 2011
Tenis: Novak Djokovici – cel mai bun jucător al momentului
Fotbal: Campioni mondiali de tineret
Baschet: Dau jucători în NBA. Ultimul campion: Predrag Stojakovici, cu Dallas Mavericks, în 2011
Serbia organizează anual numeroase competiții naționale și festivaluri destinate tinerilor.
Activismul sportiv în Serbia este foarte ridicat față de sport, peste 70% dintre tineri fiind implicați în sport.
Băieții sunt mai activi decât fetele, care preferă organizațiile culturale și umanitare, celor sportive.
Serbia are o lege a sportului și una a tineretului. Tinerii sunt implicați în sport. Se investește în infrastructură.
Sunt peste 130 de bazine de înot în Serbia, majoritatea acoperite. Numeroase săli de sport, multe construite în secolul XXI”
Tot ceea ce mi-a zis Sorin, am spus şi pe post.
Mondialele de la Kazan s-au încheiat. Mă uit prin ziarele noastre, astea care au mai rămas. Sunt pline de greşeli, care altădată n-ar fi trecut de prima mâna a corecturii, iar semnatarii materialelor ar fi fost invitaţi să mai mediteze asupra viitorului lor.
Văd cum Tolontan, ayatolahul presei sportive din România (ce a mai rămas din ea!), îl spală pe picioare pe CTP scriind despre “moartea” acestuia, în loc să scrie despre cea adevărată a lui Mircea Dobrescu.
Deschid televizorul şi, în scurtele mele opriri pe posturile de ştiri, văd cum românii sunt umiliţi zilnic de nişte autorităţi girate în continuare chiar de victime şi de ziarişti care s-au îmbogăţit din meseria asta.
Dar, din păcate, văd cum mulţi dintre noi, am tot scris despre asta, cad în plasa diversiunii pusă la cale de securitatea ce ne conduce destinele de atâtea decenii.
Nu mai avem nici una dintre virtuţile pe care am crezut la un moment dat, de-a lungul istoriei, că le avem.
Nu suntem în stare să protestăm împotriva genocidului la care suntem supuşi decât pe la colţuri, uitându-ne, de frică, peste umăr, sau la adăpostul unui banal pseudonim,
Am întâlniri săptămânale cu marele Caragiale şi îmi dau seama că multe nu s-au schimbat în ultima sută şi mai bine de ani în România. Doar am avut impresia.
Şi, ascultând la nesfârşit muzica interpretată de Nina Badrici, Goca Trzan, Jelena Tomasevici, Nena Ukraden, cu aceeaşi pasiune cu care mă vrăjesc Fărâmiţă Lambru, Ileana Sărăroiu sau Gică Petrescu, îmi pun întrebarea, de această dată cu altruism: “Dacă ne-am fi născut în Serbia?”.
Câţi dintre noi ar fi murit în război? Eu, unul, cu siguranţă.