Am revenit din scurta mea vizită efectuată la Ploieşti, acolo unde mi-am revăzut câţiva prieteni dragi.
Trenul care m-a readus în frumoasa noastră Capitală, un tren de Iaşi, a venit la timp. Niciun minut întârziere! Deci, se poate, da?!
Urc la primul vagon, imediat după locomotivă, în speranţa că şansele de a prinde ultimul metrou sunt mai mari în cazul ăsta. La câteva locuri depărtare de mine, un bătrân doarme scufundat într-o şubă adevărată, de pe vremuri, îmblănită, cu tot dichisul.
Din amestecul de om şi ţoale apare o pisică. Se uită la mine şi se bagă la loc. Omul tresare, se trezeşte apoi speriat, în timp ce pisica dispare fugind în spatele vagonului. “E mâţa matale”, mă întreabă moşul, într-un dulce grai moldovenesc. Îi răspund că nu. “Păi, atunci, a cui e mâţa?”, continuă el. “N-auzi, bre, că nu ştiu. O fi ea a cuiva”.
Omul se dezmeticeşte cu greu. “Unde suntem?”, mă întreabă, în timp ce caută din priviri pisica. “La Ploieşti”, zic. “Mai avem mult până la Bucureşti?”, insistă el. “Vreo 45 de minute”, îi răspund pentru ultima oară, după care mă bag eu la somn.
Zăresc la un moment dat mâţa, tovarăşa de somn a moşului. Se plimbă printre scaune. Adorm.
Mă trezesc deranjat de forfota făcută de puţinii călători, care se îndreaptă spre uşă. Pierd astfel “pole position”-ul în cursa pentru ultimul metrou.
Pierd, normal, şi metroul.
Ies în faţa Gării de Nord. Refuz ofertele taximetriştilor, sperând că… Sperând pe dracu’!
Văd un tramvai, care tocmai îşi ia avânt. Vatmanul, o femeie, opreşte. “Merg doar până la Piaţa Victoriei”, îmi zice. “E bine şi aşa”, îi răspund. Profită de situaţiune şi un beţiv, rătăcit prin zona Gării. Nu e aurolac. E doar beat. Vede în sărăcia de tramvai salvarea sa. Urcă şi începe să plângă. Îi mulţumeşte vătmăniţei pentru faptul că l-a luat!
“Să vă dea Dumnezeu sănătate”, spune printre lacrimi. Şi continuă cu mulţumirile.
Abia într-un târziu, descoperindu-mă, întreabă: “Unde merge?”. “Doar până la Piaţa Victoriei, se retrage”, îi răspund.
Omul meu se duce înapoi la cabina vătmăniţei, începe din nou să plângă şi să-i mulţumească femeii.
Spectacolul se încheie apoteotic: “Tată, mulţumim RATB-ului. Voi aţi mai rămas! Dacă se duce şi RATB-ul în p…ă, ne ducem în p…ă cu toţii”. Câtă dreptate are!
Obosit, se aşează în spatele meu şi demarează de unul singur o discuţie filozofică având ca temă fericirea.
“Am avut un Crăciun Fericit! O să avem şi un An Nou fericit! Şi după aia?”, aici, omul meu intră abrupt în ceaţa viitorului nesigur. Nu mai zice nimic.
Privesc pe fereastra tramvaiului, încercând să-mi fac în acelaşi timp planuri. Pe termen scurt. Afară, un tip traversează strada cărând în spate un fotoliu, după care intră, grăbit, în curtea unei case insalubre, ca toate casele din zonă!
La Piata Victoriei, capăt de linie! Cobor şi mă îndrept spre un colţ de stradă, de unde să iau un Taxi care să mă ducă în Mexic. Omul meu îi trimite bezele vătmăniţei şi bufneşte din nou în plâns.
Dacă şi RATB-ul se duce în p…ă, ne ducem în p…ă cu toţii, tati!