Am spus mereu în ultima vreme: „feisbucul” e fereastra pe care o deschid în fiecare dimineață. Cu „feisbucul” îmi beau cafeaua pe prispa casei, fumez „juma” de pachet de țigări și îmi fac planuri pentru ziua în curs. Mărturisesc faptul că de cele mai multe ori, din cauza postărilor, îmi vine să-mi iau câmpii! Uneori sunt trist, compătimind cu cei care își deschid de cele mai multe ori nejustificat sufletele în fața tuturor. Alteori mă entuziasmez pentru realizările unora pe care nu îi cunosc, dar îi știu de aici, de pe „feisbuc”, sunt prietenii mei doar. Așa sunt eu!
Aseară ar fi trebuit să fiu la Cluj, la meciul România – Danemarca, ca de obicei, pe banii mei. Nu am mai ajuns. N-am putut să le tratez cu refuz pe fetele mele, care nu aveau cu cine să stea zilele acestea. Fetele mele, pe care le-am neglijat ani în șir din cauza meseriei ăsteia de jurnalist, care, dacă stau strâmb și judec drept, nu mi-a adus mai nimic. Ba, dimpotrivă, mi-a luat. Nu mai contează.
După ore bune în care m-am luptat cu sistemul sanitar din România, m-am așezat în fața televizorului, având lângă mine un copil cu ghipsul încă ud pe piciorul drept. Mărturisesc faptul că l-am înjurat pe Keșeru, că l-am blestemat pe Stanciu (nu e prima oară!), iar la final am aprins o lumânare pentru Mircea Sandu, pentru Mitică Dragomir, groparii fotbalului românesc, și pentru toți cei care i-au pupat în cur pe cei doi preț de mai bine de două decenii, oameni care intră în aceași categorie, cea a groparilor fotbalului românesc și care ar trebui judecați pentru genocidul împotriva fotbalului românesc.
Nu am nimic cu Daum. Christoph Daum. Îl consider un mare antrenor. De fapt, nu trebuie să spună asta Adi Dobre. Vorba unui amic: „Tati, nici Alex Ferguson, nici José Mourinho, nici César Luis Menotti n-ar face mai mult cu naționala României”. Știu, mulți dintre formatorii de opinie de azi habar nu au cine e César Luis Menotti. N-au știut ei cine a dat golul României contra Norvegiei acum mai bine de 30 de ani. A trebuit să le spună la conferința de presă Åge Hareide, cel care marcase pentru Norvegia în acel 1-1 de la Oslo, pe care îl consider unul dintre primele rezultate-surpriză din fotbalul european al anilor 70-80.
Revin la „feisbuc”. Citesc faptul că unii se dezic de naționala României după egalul de la Cluj. Nu mai vor să audă de Liga I și nici de prima noastră reprezentativă. Ce motiv penibil. Eu „m-am dezis” de naționala României, prima oară”, într-o toamnă, la Budapesta, când l-am văzut pe Victor Becali dându-le bani jurnaliștilor la masa presei de pe „Népstadion”, ca să scrie în continuare frumos despre selecționerul barbugiu impus pe banca tehnică a primei noastre reprezentative. Distrugerea naționalei și a fotbalului românesc începuse însă cu multă vreme înainte, prin asasinarea cu bună știință a centrelor de copii și juniori, a echipelor de tradiție din fotbalul românesc, masacru ce a continuat ani buni, ca o politică de stat.
Citesc, tot pe „feisbuc”, faptul că naționala României ar trebui să ajungă pe mâna generației de aur, aia care ne-a scos în stradă la începutul anilor 90, „maximă” scoasă tot de ăia care i-au periat pe Sandu și pe Dragomir, pe toți „oamenii de fotbal” de după Revoluție. Le reamintesc haiducilor de ocazie că Hagi, despre care nu am să spun vreodată un cuvânt urât, a fost selecționer al primei reprezentative într-un moment foarte bun. A ieșit însă în decor. Despre „generația de aur” ce ar fi de spus? Că oamenii săi s-au risipit în cele patru zări în funcție de interese? Că oamenii săi s-au mâncat între ei pentru funcții călduțe pe la cluburi, pe la FRF sau pe la UEFA? Până la urmă, tot Hagi a fost cel care a făcut ceva, o echipă, pe banii lui.
Citesc pe „feisbuc”. Sute de postări, mii chiar. Cu ce îmi pierd timpul… Avem dreptul însă să ne spunem părerea, să înjurăm, să huiduim, să ne schimbăm părerea de la o zi la alta, după cum bate vântul, că doar trăim într-o țară liberă.
Fac parte dintr-o generație de jurnaliști care nu a scris pentru a aduna „laicuri” pe „feisbuc” și nici pentru a fi citată de diverși amatori. Am scris de multe ori în locul altora, orbi la ceea ce se petrecea în realitate cu fotbalul românesc, dar care acum se dau mari specialiști.
România nu a învins Danemarca pentru că asta ne e valoarea în acest moment, pentru că atât pot băieții ăștia care adună fraudulos zeci de selecții în tricoul unei echipe care pentru unii, cei mai mulți morți, a reprezentat Everestul carierei, pentru care unii și-ar fi dat ani din viață doar ca să le cânte imnul o dată…
România nu a învins Danemarca pentru că în fotbalul românesc se află în continuare mulți dintre staliniștii care au sugrumat una dintre singurele și cele mai mari bucurii ale românului de rând.
România nu a învins Danemarca pentru că presa din România s-a dus dracului, iar microbistul se limitează la a-i cita pe cutare și pe cutărică, oameni care au știut să supraviețuiască sistemului, spinări cocoșate, travestiți fără scrupule, sau oameni care nu au auzit nici măcar de Nicolae Dobrin, nu mai zic de Menotti.
În dimineața asta am postat pe „feisbuc” filmulețul prietenilor Cristian Delcea și Mihai Voinea de la Adevărul, „În căutarea fotbalului pierdut”. Nici n-ar mai fi trebuit să scriu rândurile de față. Am făcut-o totuși, chit că părerea mea contează de un milion de ori mai puțin decât cele ale unor postaci cu vechime în câmpul muncii, dar compromiși din punctul meu de vedere, sau a unor amatori, cei mai mulți analfabeți, transformați însă peste noapte în formatori de opinie.