N-am ieşit din butoiul cu melancolie. Sunt tot acolo, scufundat de-a binelea! Mi-am luat însă un pai şi respir cu ajutorul lui. Mă simt mai bine. Măcar aşa ţin aproape de realitate. Prin paiul ăsta respir şi, interesant, aflu veşti despre ceea ce se întâmplă în afara butoiului!! Ce chestie!
Asta cu butoiul o am din liceu. Diriginta mea, cu a cărei fiică am fost prieten în adolescenţă, o prietenie adevărată, plină de respect şi de inocenţă, avea vorba asta cu butoiul. Una-două, când intra în clasă şi te vedea mai abătut, mai rupt de realitatea, o băga pe asta cu butoiul: “Adrian, iar ai picat în butoiul cu melancolie? Ce e cu tine?”. Luat prin surpindere, nu prea ştiai ce să zici. Adevărul că era şi vârsta la care cădeai în butoiul cu melancolie aproape zilnic. Mie mi se întâmpla şi de câteva ori pe zi, uneori. Numai simplul fapt că fata iubită nu îţi răspundea la salut aşa cum ai fii vrut sau că nu ştiu cine ţi-a făcut o nedreptate cât de mică şi, pac, parcai direct în butoiul respectiv!
Odată cu trecerea timpului, butoiul ăsta cu melancolie îşi schimbă dimensiunea. E din ce în ce mai mare. Uneori mi se pare că e ditamai oceanul. Apoi revine la forma sa iniţială şi mi se pare atât de strâmt, încât mă sufoc.
Am pus “Pink Floyd”, cu albumul “The Wall”. Mă uit prin mica mea bibliotecă, unde, pe lângă cărţi, am sute de CD-uri şi tot atâtea DVD-uri. Fiecare CD, fiecare DVD, fiecare melodie, fiecare film are povestea sa. Nimic şi nimeni nu a intrat în viaţa mea întâmplător. CD-ul ăsta cu Pink Floyd, care cuprinde de fapt două discuri, a fost achiziţionat dintr-o cârciumă. Cred că în “Şorlei”, în Regie, acolo unde mi-am petrecut o bună parte din serile şi nopţile tinereţii mele de jurnalist.
Mă lăudam într-o zi, la serviciu, cu muzica mea şi cu cunoştinţele mele în domeniu. În vechea structură a departamentului Sport de la Evz, şi vorbesc aici de sfârşitul anilor 90, când am ajuns eu la “Bulina roşie”, se făcea cultură. Pe lângă sport. Oameni ca Alin Paicu, Laurenţiu Manolache, Horia Ghibuţiu mi-au marcat, vreau să cred că nu doar mie, toţi acei ani. Vorbeam despre orice putea să ne îmbogăţească cât de cât cultura generală. Incusiv despre femei! Şi acesta e un capitol aparte din existenţa omului, foarte, foarte important. La un moment dat, Alin Paicu m-a întrebat dacă am vreun CD cu Pink Floyd. Am roşit, după care am spus că am. Minţeam, dar n-am vrut să mă fac de râs. În seara aia m-am dus la “Şorlei”. Ca şi acum, eram singur. Şi atunci, ca şi acum, nu îmi ardea să mă duc prea devreme acasă, în Drumul Taberei, unde stăteam cu chirie. Mă duceam şi singur în cârciumă, unde între felul doi şi şpriţ, obligatoriu şpriţ, făceam recenzia mărfurilor negustorilor ambulanţi de CD-uri. Şi nu erau puţini. În seara aia am cumpărat CD-ul cu Pink Floyd pe care îl ascult acum. Îmi amintesc de o seară, când sub influenţa unui Pinot Noir şi impresionat de p0vestea vânzătorului de CD-uri, i-am cumpărat acestuia 12 bucăţi! Le am pe toate şi acum!
S-au dus vremurile alea. Unele dintre CD-urile mele, cele mai multe, rămân însă nemuritoare. Am tot punctat în ultimele posturi melodiile pe care le ascult atunci când scriu.
Cred că am răcit. Mă încearcă, aşa, nişte frisoane. De data asta e chiar frig afară. E 3 decembrie(într-o oră e 4 decembrie) şi noi tot dezbrăcaţi umblăm. Altădata, la data asta, dădeam cel puţin o dată zăpada din faţa casei. Acum, le explicam şi fetelor mele în drum spre şcoală, s-a dat totul peste cap. Într-o bună zi, aici, exact unde locuim noi acum, adică în Sud, va fi, cu siguranţă, deşert.
Sunt obosit. Aseară iar am scris până târziu, iar dimineaţă, la 6.20, Larisa mi-a dat deşteptarea! “Tati, ce faci? Nu vii să ne duci?”, a întrebat ea. Normal că m-am dus. Week-end-ul ăsta, deşi, normal, trebuia să stea cu mine, n-am apucat să le văd pe fete. Luate cu joaca, cu lecţiile, nici măcar nu m-au sunat la telefon. Am fost un pic supărat, dar mi-a trecut. Ce vină au copiii, când adulţii habar nu au de definiţia bunului simţ sau a respectului?
Mâine dimineaţă, după ce las fetele la şcoală, mă duc la Christian, prietenul meu. Aducem acasă, împreună, calculatorul mult promis. Abia aştept să-l văd funcţionând în Mexic!
Apropo de Mexic! Azi l-am sunat pe Rudel Obreja, fostul preşedinte al Federaţiei Române de Box. Am văzut că suna abia după o jumătate de minut după ce formai numărul şi mi-am dat seama că nu e în ţară. Cum nu era ceva important, n-am mai insistat. Peste câteva minute, telefonul mă anunţă că am un mesaj. Citesc, buimac. Am uitat să vă spun, azi la ziar am adormit preţ de o jumătate de oră pe birou! Pe ecran scria: “Sunt în Mexic. Dă mesaj, te rog”. La început n-am înţeles. Ce e cu Mexicul meu?, întreb ca prostul. Cine e la mine în Mexic? Apoi văd semnătura şi intru şi mai mult în ceaţa confuziei. Ce caută Obreja în Mexic? Apoi îmi reamintes brusc faptul că Rudel Obreja trebuia să plece în Mexic, la o consfătuire pe teme de box. Deci, alarmă falsă. Rudel e chiar în Mexic, în ăla adevărat!