Despre Adrian Păunescu

Le semnalam câtorva colegi în primăvară că pe 15 iunie se împlinesc 25 de ani de la ultimul spectacol al “Cenaclului Flacăra”. Contemporan fiind cu ultimii ani de viaţă ai “Cenaclului”, mi s-a părut un subiect interesant.

Mai ales că puteam ajuta la subiect. Cu relatările celor care au fost acolo în fatidica noapte de 15 spre 16 iunie 1985, cu câţiva dintre cei care şi-au pierdut pe cineva drag în busculada din timpul furtunii care s-a abătut asupra Ploieştiului…

“Tati, nu vrei să aniversăm şi 10 ani de când Adrian Copilu’ Minune şi-a lansat nu ştiu ce manea?”, a fost replica. Ca de obicei, am fost catalogat nostalgic, fan al lui Păunescu, deşi n-am fost niciodată.

Am încercat să vorbesc despre acest subiect altor colegi de breaslă, dar fără ecou. Nu ştiu, era, aşa, o chestie. Mi s-a pus pata pe subiect. În cele din urmă, m-am limitat prin a scrie despre ceea ce a însemnat “Cenaclul Flacăra” pe blogul meu amărât…

De câteva zile asist la un spectacol absurd, tipic pentru acest popor atât de schimbător, atât de oscilant în sentimente.

Am vrut să scriu ceva despre moartea lui Adrian Păunescu, dar am zis că e mai bine să stau cuminte. S-au înscris prea mulţi la cuvânt. Toţi şi-au adus brusc aminte de Păunescu, de “Cenaclul Flacăra”. Mi s-a întors stomacul pe dos. Oameni care nu ştiau pe de rost două versuri scrise de Adrian Păunescu s-au călcat în picioare la marele spectacol.

N-am avut vreo slăbiciune pentru Adrian Păunescu. Am mai spus-o. Chiar colaborând la un moment dat cu el, la Flacăra. Am iubit acele vremuri pentru că au însemnat adolescenţa mea. Am iubit acele melodii şi acel mesaj pe care ni-l transmiteau.

Auzisem prea multe lucruri rele decât bune despre Adrian Păunescu. Uneori, la spectacole, îi trimiteam bilete goale, ca să ne distrăm. Nici nu cred că ajungeau toate la el. Nu contează.

Atâtea cretinătăţi am auzit în ultimele zile la televizor… Doamne, Dumnezeule. Şi, jur, doar am butonat, altfel aş fi dat în hepatită. Oameni care n-au călcat vreodată la vreun spectacol al lui Adrian Păunescu au vorbit despre “Cenaclul Flacăra”, atât de detestat în ultimii 20 de ani, dar redescoperit în ultimele zile.

“Te salut tinereţe-n adidaşi, te salut generaţie-n blugi”, era unul dintre sloganurile “Cenaclului”.  La auzul acestor cuvinte, un idiot, nu mai ştiu la ce televiziune, a început să abereze: “Dom’le, d-stră vă daţi seama ce însemna asta? Păi adidaşii şi blugii erau interzise pe vremea aia”. Vă jur, n-au fost interzise vreodată. Nu se prea găseau, dar aia era altceva.

Sper să nu mă înşel, “Cenaclul Flacăra” s-a născut pe la începutul anilor ’70, parcă în 1973. Nu mai contează. Nu aveam atunci decât 6 ani. Am descoperit “Cenaclul” destul de târziu, când nu mai aveam voie să ascultăm Phoenix ori Mondial. Astea erau interzise, nu adidaşii şi blugii…

În acele vremuri, oamenii luau cu asalt stadionale la aproape orice. Erau tribune pline şi la meciuri şi la spectacolele în care cânta Dan Spătaru şi făcea glume Dem Rădulescu şi la “Cenaclul Flacăra”. Era o foame de detaşare de cotidian. Nimeni nu a avut însă expunerea mediatică a “Cenaclului” în acei ani. Păunescu era extrem de influent.

Nu ştiu dacă îşi mai aduc mulţi aminte, dar autorităţile comuniste fabricaseră o altă manifestare de gen, care să-i facă concurenţă “Cenaclului Flacăra”. Se numea “Serbările Scânteii Tineretului”. Era acelaşi gen de spectacol. Doar că în locul lui Adrian Păunescu era poetul Lucian Avramescu, originar din Sângeru, un sat prahovean. Aici cântau cei care nu aveau loc la “Cenaclul” lui Păunescu. N-a prins însă. Lumea umplea totuşi sălile şi la “Serbările Scânteii Tineretului”.

Era ceea ce spuneam mai înainte.

După 1990, Adrian Păunescu, cel care îi compusese poezii lui Ceauşescu şi căruia îi făcea o propagandă teribilă în cadrul “Cenaclului”, chiar dacă oamenilor le intra pe o ureche şi le ieşea pe cealaltă, a încercat să-l reiventeze.

Nu mai interesa însă pe nimeni. Noi, generaţia care fusesem “îndoctrinată” cu idei de genul “ca o coincidenţă fericită a istoriei, în anul 1918, anul Marii Uniri, s-a născut Nicolae Ceauşescu” – autor Adrian Păunescu, tocmai făcuserăm o Revoluţie. Dădusem jos, chiar dacă bunul meu prieten Christian susţine că ar fi picat oricum, regimul căruia Păunescu i s-a închinat. Căruia nu îi făcuse opoziţie, deşi ar fi putut.

Nimeni nu s-a mai dus la “Cenaclul” lui Păunescu după Revoluţie. Îi mai urmăream reprezentaţiile de-a dreptul penibile la “Otv” sau pe la emisiunile realizate de îngălatul ăla de Condurăţeanu.

Acum, brusc, lumea şi-a amintit de Adrian Păunescu, de poeziile sale, pe care noi le învăţam doar după un spectacol în care el recita obsesiv înaintea interpretului. Lumea şi-a amintit de “Cenaclul” pe care l-au condamnat şi pe care l-au criticat atâta amar de vreme. Lumea s-a călcat în picioare să spună în direct, în faţa poporului căruia i s-a servit gratis un nou spectacol grotesc, cât de mare a fost Păunescu, cât de frumos a fost “Cenaclul”, cât de greu era în acele vremuri în care, Doamne, “adidaşii şi blugii erau interzişi”…

Ciudat popor suntem, pe cuvânt.

PS: Tot acest post l-am scris ascultând muzică de la “Cenaclul Flacăra”. De pe youtube. Am ascultat în toţi aceşti ani această muzică, aşa, ca să-mi mai treacă dorul de vremurile în care ştiam să ne bucurăm de ceea ce aveam. Pentru că a doua zi ţi se putea lua. Aşa s-a întâmplat şi cu “Cenaclul Falcăra”. Ni l-au luat într-o noapte. Şi unde? Tocmai la mine, acasă, la Ploieşti. În toţi aceşti ani m-am cupabilizat aiurea din acest motiv. Acum, sincer, mă simt liber. Oportunismul, mitocănia, fariseismul celor pe care i-am văzut şi i-am auzit în aceste zile m-au vindecat. Le mulţumesc. Cred că le-ar mulţumi chiar şi Adrian Păunescu, cel pe care nu l-am iubit, nici măcar nu l-am admirat, doar l-am respectat, asta e altceva, dar cu care am apucat să schimb câteva vorbe în viaţa asta.