Despre pager! Sau “peigiăr”!

S-a mai dus o zi de muncă. Una obişnuită. D’aia despre care nu nu ai vrea să-ţi aminteşti a doua zi, dar care se repetă la nesfârşit. Ca un vis urât, de nu-ţi dă pace. Merg la muncă aidoma vacilor, care bat zilnic islazul. Iar seara mă întoarc acasă, în Mexic, tot ca vacile. Mecanic.
În vacanţele mele la ţară, la Pantazi, un sătuc de pe malul Teleajenului, unde s-a născut tata, venitul vacilor acasă, seara, era un spectacol. N-am văzut vreo vacă să rateze poarta curţii căre-i aparţinea. Câte o viţică, vândută între timp, revenea acolo unde se născuse. De unde să ştie că alţii hotărâseră pentru ea.
Aşa mă simt, de ani buni. Nicio mulţumire. Doar, aşa, în creier, câte un un neuron de serviciu bifează cartela de pontaj. A mai trecut o zi…
În seara asta am trecut pe la Auchan. Îmi era foame. Am ieşit de acolo cu o sticlă de Riesling de Jidvei şi cu o apă minerală. Cea mai inspirată investiţie! La intrarea în cămin, administratorul m-a anunţat că s-a afişat întreţinerea pe august. Am vrut să fiu printre primii care se achită de datorie, aşa că am cotizat ultimii mei bani. Alţii n-au plătit de ani buni. La “4”, sau parcă la “2”, locuieşte o femeie care are datorii la întreţinere de peste 100 de milioane de lei. Dăia vechi. Parcă ar mai conta dacă sunt vechi sau noi.
I-am promis lui Andrei Crăciun că voi scrie ceva despre pagere sau “peigiăre”. A pus el o poză azi pe “feisbuc”, cu un pager, o şmecherie de pe la începutul anilor 90, cu ajutorul căreia oamenii comunicau. Comunicau e un fel de a spune. Primeau mesaje. Asta până să apară telefonia celulară. Că şi pe vremea “peigiărelor” era un fel de telefonie mobilă.
La noi, în România, intraseră unii, se numeau “telefonica spaniolă”. Nici pe google nu mai găseşti ceva despre ea.
Eram prin 1994-1995. Lucram cu nişte băieţi la o firmă. Nu mai intru în amănunte. Ne-am luat “peigiăre”! Eu, biban, am primit unul micuţ. Şefii, doi la număr, aveau unele mai şucare!
La vremea respectivă mi se păreau o adevărată minune a tehnicii. Cum funcţionau mizeriile? Exista un centru de comandă, la care sunai şi, de cele mai multe ori, îţi răspundea o duduie cu o voce ca a ălora de la hotline. Uneori îţi mai răspundea şi un băiat. Şi îi spuneai: “Vreau să dau un mesaj la 1134”. “Ascult”, răspundea duduia. Şi spuneai, de exemplu: “Nae, sună repede la numărul cutare” sau “Gică, te aştept peste o oră jumate la pod la Otopeni” sau, dacă aveai o gagică ce deţinea un “peigiăr” şi vroiai să-i faci vreo declaraţie, dictai: “Te iubesc, fără tine nu pot să trăiesc. Vino mai repede, mor de dorul tău, să moară mama, mă sinucid”!. Nu exista niciun fel de discreţie în mesajele astea din moment ce cineva, un intermediar, ţi le transmitea.
De partea cealaltă, la ăla cu “peigiărul”, se auzea un “bip”. Care se repeta apoi! Ăla se uita la “piegiăr”, care avea un mic ecran, şi citea mesajul. Trebuia să fugă la un telefon public sau acasă, să-ţi răspundă, dacă era cazul.
Prin 96-97, m-am întors din Secuime, de la Turia, acolo unde lucrasem, ca agronom, la o fermă. Am mai spus-o: a fost cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea.
După mai multe încercări de a-mi găsi serviciu în Bucureşti, am fost primit la un interviu la Comunicaţii Naţionale Mobile, prescurat CNM. Sediul era la BIG Berceni, pe Olteniţei, într-o clădire mare, e şi acum în picioare, la ultimul etaj, ca să fie aproape de antenele montate pe acoperiş. Tot acolo era şi centrul de comandă, unde fetele primeau telefoane şi răspândeau în eter mesajele de tot felul.
Cred că le-am răspuns frumos la întrebări, că mi-au zis să încep un fel de pregătire, de “training”, cum se zice acum. Preţ de două săptămâni, împreună cu alţi tineri aspiranţi la meseria de vânzători de “peigere”, am ascultat verzi şi uscate. Uneori, prelegerile celor de acolo erau interesante. Vorbeau despre psihologia vânzătorului, de cea a cumpărătorului, cum să-l faci pe fraier să-ţi cumpere produsul. Ne bucuram că aveam sucuri şi fursecuri moca! Pentru un navetist ca mine, pomana pica al dracului de bine. După două săptămâni ne-au înţărcat. Şedinţă mare! Între timp, unul din şefi, un băiat tânăr, capabil, care se număraseră printre cei care ne instruiseră, dăduse bir cu fugiţii. Unde credeţi că plecase? La “Mobifon”! Ăia cu … Connex-ul! Se pregătea să intre pe piaţă telefonia mobilă celulară, iar ăştia de la CNM o dădeau într-una cu viitorul luminos al “peigiărelor”. Ne-au spus că nu vor să ne vadă pe la firmă decât o dată pe săptămână, joia, când suntem obligaţi să dăm raportul: câte pagere am vândut, câte contracte avem în plan, contactele parafate deja. Avema şi pager, de la firmă! Cine mai era ca mine? Îl ţineam uneori la vedere prin tren, prin tramvai. Se uita lumea la el ca la alte alea. Câte unul mai îndrăzneţ mă lua la întrebări: ce e ăla? cu ce se mănâncă? Stupidităţi!
Preţ de vreo trei-patru săptămâni am reuşit să-i păcălesc. Le băgam d’alea: “Am fost la Spitalul de Urgenţă şi mi-au promis ăia de acolo că săptămâna viitoare îmi iau 10 pagere!”. Aiurea! “Bravo, Dobre”, îmi ziceau. Mă şi lăudau. Mi-a fost ruşine să mă mai duc.
Apoi m-am apucat de ziaristică! Halal alegere! Mai bine vindeam pagere în continuare!
Cam asta e povestea mea despre “peigiăre”.
Noapte bună din Mexic!