Despre prieteni. Despre oameni…

Am crezut că n-am să înţeleg niciodată de ce doamna Anişoara nu se entuziasmează atunci când face cunoştinţă cu cineva. Sau, mă rog. nu dă ochii peste cap, ca mine! N-am înţeles-o de ce, de exemplu, nu se omoară să aibă prea mulţi prieteni. De fiecare dată, am dat vina pe o anumită doză de sălbăticie moştenită aiurea. Anişoara le dă tuturor oamenilor nota 4, din oficiu. După care, în funcţie de evoluţia relaţiei, nota creşte sau coboară.

Eu nu sunt aşa! Eu dau tuturor nota 10. Rar mi se întâmplă să fac altfel. De aici şi regretele ulterioare, dezamăgirile. La vârsta mea aş fi vrut să mă laud cu faptul că  mă pricep la oameni. “Episodul Budapesta”, petrecut zilele trecute, şi de care am scris pe scurt în postul anterior, mi-a dovedit însă contrariul. Mi-a arătat că încă nu m-am maturizat. A fost vorba însă despre o persoană pe care nu o cunoşteam şi, în ciuda etichetei de “oficial”, nu îmi era apropiată.

Ce te faci însă atunci când eşti lovit pe la spate chiar de un apropiat? De un prieten. “Aşa îţi trebuie. Ţi-am spus să nu mai ai încredere în oricine. Te entuziasmezi şi apoi cazi în cap, fraierit de toată lumea”, îmi zice doamna Anişoara. Dar eu nu mă învăţ minte.

Aşa am pierdut o sumă mare de bani acum aproape zece ani. Ajutând pe cineva. Pe cineva, garantat de “prieteni”. A fost unul dintre cele mai puternice şocuri trăite. Cel pe care l-am ajutat, la sfatul unor “prieteni”, a dispărut. Apoi a ajuns la puşcărie. Când a ieşit, după mai bine de un an, am încercat să-mi recuperez banii. L-am sunat, civilizat, i-am explicat ce vreau, dar am fost întâmpinat cu un torent de înjurături. Nu l-am mai văzut pe omul acela. Am auzit însă numai grozăvii despre viaţa lui.

Acum o săptămână, am trăit un déjà vu. De această dată, în locul puşcăriaşului a fost un om pe care îl consider de ani buni PRIETEN, nu prieten. Mi-a înjurat familia şi mi-a aruncat vorbe de care habar  nu aveam până acum doar pentru vina de a-i fi cerut o datorie. O sumă pe care eu am împrumutat-o de la altcineva, doar din dorinţa de a ajuta un om căruia nimeni nu îi mai deschidea o uşă. Un om în care am crezut orbeşte, chiar şi atunci când mulţi îmi spuneau să-mi văd de treabă. “Aşa îţi trebuie”, mi-a zis doamna Anişoara, iar femeia asta, jur, a avut încă o dată dreptate.

N-am putut să dorm două nopţi după acel episod. Mă întrebam într-una: “Încotro ne îndreptăm noi oamenii? Încotro, dacă nu mai avem cinste, respect, dragoste de împărtăşit?” Asta e problema. Asta îi spun şi Anişoarei: “Dacă nu mai avem încredere în oameni? Dacă nu ne mai ajutăm, ce se va alege din noi?” Iar ea nu îmi dă un răspuns concret. Îmi spune să mă maturizez şi să nu mai am încrdere în oameni. Dar când un om vine la tine şi îţi spune că eşti ultima lui speranţă, că eşti singurul care îl poţi ajuta, cum procedezi? Îl abanadonezi? N-am învăţat asta până acum. Mi-i amintesc pe părinţii mei, Dumnezeu să-i odihnească. Procedau aşişderea. Nu spuneau niciodată “nu se poate”, ci “bine, încerc”. Dar parcă înainte oamenii aveau altă calitate.

Viaţa i-a transformat pe mulţi dintre noi în animale. În oameni mici, dispuşi la orice mojicii şi compromisuri.

Cu toate lecţiile pe care viaţa mi le predă zilnic, sunt convins că voi rămâne corigent la o materie: prieteni.