N-am să scriu depre armată, deşi am promis. N-am să vă povestesc nici despre “derbyul” dinamo-steaua, deşi îmi propusesem. Voi încerca să scriu câteva rânduri despre România. O ţară care devine din ce în ce mai mică. Mică de tot. Ca şi mulţi dintre oamenii săi. O ţară în care limba îşi pierde zilnic din cuvinte, din expresii. Folosim din ce în ce mai rar cuvinte precum bun, altruist, poftim, vă rog, dragoste, frumos, poftiţi, bună seara, la revedere, cu drag, fericire. Sau poate e doar mania mea. Nebunia mea de a critica într-una. Uneori cred că exagerez, dar alteori nu.
Zilele trecute am făcut o fotografie în metrou. Vroiam să mă folosesc de ea într-o dezbatere, în evz.ro, chit că nu e ceva nou. Ceva de genul: “Bunul simţ, la români”. În fotografia mea apăreau stând jos în metrou doar bărbaţi. În special tineri, în drum spre serviciu, spre un serviciu unde, cu siguranţă, aveau să stea pe scaun şi în următoarele 8 ore. În jurul acestor băieţi, se aflau femei, care probabil s-au obişnuit cu această formă de misoginism, şi care priveau cu un amestec de resemnare şi îngăduinţă. Scriam în dese rânduri că în drum spre serviciu sau în drum spre orice destinaţie, atunci când nu citesc mă uit şi studiez “natura” înconjurătoare. Privesc, mă îndrăgostesc, cântăresc, judec, dau verdicte, iert, încerc să mă fac înţeles, citesc gândurile oamenilor, expresiile de pe feţele lor. Uneori descopăr câte ceva. Alteori, toată această realitate cotidiană mă aruncă într-un ocean al deznădejdii, al pierzaniei, din care nu se zăreşte nici o limbă de pământ, nicio scăpare. În ultima vreme mi se întâmplă destul de des să navighez, aşa, fără ţintă, bazându-mă doar pe instinctele mele.
Şi, credeţi-mă, nu văd nicio scăpare. Văd doar bărbaţi stând pe scaune în metrou, oameni bătându-se pentru o bormaşină la preţ promoţional, mulţi, din ce în ce mai mulţi, gigii becalii, din ce în ce mai mulţi mitocani şi oameni certaţi cu bunul simţ.
Îmi e scârbă, vorba lui Cornel Dinu. Scârba lui Dinu are însă alte origini. Îmi e silă de toată această impostură, în care scara valorilor e inversată, în care spiritul de gaşcă e mai dezvoltat decât în orice altă societate, chiar şi decât în atât de mult hulitul comunism, iar criticile sunt luate drept jigniri. Îmi e silă de această lume în care nu ai drepturi pentru că ai nevoie de un loc de muncă, în care nimeni nu te apără, nimeni nu te reprezintă, nimeni nu te înţelege.
Adi sincer cred ca e o meteahna de provincie bunul simt. Fiind din Ploiesti ca si tine mi-a fost ciudat sa observ in primele mele drumuri in Bucuresti cu autobuzul, ca doamna careia i-am oferit locul nu il vroia sau mai bine spus stia ca o astfel de ocazie nu o sa mai apara si deci nu avea rost sa profite pentru ca nimeni nu e asa in Bucuresti. Era un schetch mai demult cu Dem Radulescu, in autobuz parca se chema, iar Dem ii ofera locul unei doamne sa stea jos si pana cand aceasta se ridica de pe scaun nu se opreste in a-i scoate ochii pentru alegerea facuta de el. In fapt e o alegere pe care nimeni nu o face decat foarte rar, si atunci iti pot paria ca persoana aia nu e de fapt bucuresteana.