Dezamăgiri de primăvară-iarnă

pam pam maria

Un 1-1, dacă e să gândim raţional, ar trebui să mulţumească ambele tabere. Şi nu mă refer strict la rezultatul de căcat al meciului de aseară de la Ploieşti dintr-un banal meci de fotbal.

De remize avem parte în fiecare zi a meteoricei noastre vieţi. Doar că remizele sunt diferite. Unele sunt, să zic aşa, meritate. Altele, nemeritate. Nici nu ştii ce să crezi despre ele până la urmă. Aduc ele totuşi ceva? Cred că întotdeaua aduc câte ceva. Aduc frustrări, pentru unii, bucurii pentru alţii. Depinde de ce parte a baricadei eşti.

Ideea e că ne mulţumim mereu cu puţin, după motto-ul “decât deloc, mai bine mai puţin”, sinonim cu celebrul românism, “las’ că merge şi aşa”.

Vorbeam adineauri la telefon cu prietenul Andrei Crăciun, tot mai scump la vedere în anul din care s-au scurs deja două luni şi şase zile.

Îi reproşam faptul că suntem din ce în ce mai egoişti, mai închişi în noi, deşi epatăm adeseori un altruism fals. Îi reproşam că am căzut în plasa cotidianului, a imposturii, a dezinformării la care suntem supuşi de zeci de ani de cei care conduc ţara asta despre care cei mai mulţi dintre noi am ajuns să spunem că e “o ţară de căcat”.

Nu, nu cred că ţara e de căcat, ci oamenii sunt.

Mă uitam aseară la Ploieşti cum jurnaliştii prezenţi la meci, o parte din ei, stăteau la căldură în faţa televizorului, siluindu-şi meseria. Urât. Chiar l-am întrebat pe unul, la final, dacă a văzut meciul. “Care meci?”, m-a întrebat…

Unul dintre mulţii pseudo-ziarişti scârbiţi de deplasările în străinătate pe banii angajatorului, deplasări devenite deja rutină.

Îmi e dor, îi spuneam şi lui Andrei, de o deplasare. Chiar şi pe banii mei. Îi mărturiseam că îmi e dor de sala de aşteptare a unui aeroport, de bagaje, de “cechinuri”! Mâine mi-am propus să dau o fugă până la “Otopeni”, doar, aşa, să mai simt aerul unei plecări, spre nicăieri. Mă urc în “783” şi dau o fugă. La “Otopeni”, care numai aeroport nu pare. Aduce mai degrabă cu Gara de Nord sau cu Autogara Filaret de pe vremuri. Mai ales de când s-au mutat “lou costurile” acolo.

Mă uit pe “feisbuc”. Zilnic. A devenit ca o hrană. “Feisbucul”. Uneori e bună, are gust, dar de cele mai multe ori hrana asta e nesărată, plină de “euri”, de înlocuitori, e nocivă. Şi îmi dau seama de asta. Acesta e şi motivul pentru care încerc să fiu altfel. Să nu comentez doar de dragul de a comenta, să nu postez idioţenii, să nu mă implic în disputele politice, pseudo-culturale sau în mai ştiu eu ce mizerii…

Revin la remiza aia, la acel 1-1. Nu neapărat la egalul de aseară de la Ploieşti. Încerc să transpun în cotidian remiza asta blestemată pentru unii, binecuvântată pentru alţii (că de aceea e remiză!). Aşa e şi în viaţă: unii egalează în minutul 90 sau în prelungiri sau chiar la ultima fază a meciului. Nu mai contează dacă egalarea e meritată sau nu.

Unii invocă divinitatea, alţii norocul. Aşa suntem noi oamenii, unii norocoşi, alţii mai puţin norocoşi. Unii pe care Dumnezeu îi iubeşte, alţii pe care divinitatea nu îi are la suflet.

Depindem de mila celui de sus sau de hazard, de pixul unui şef, de toanele acestuia, de destin. Depindem de ceva, asta e ideea. Întotdeauna.

Dincolo însă de această dependenţă, rămâne felul fiecăruia de a fi, plecat clar din educaţie, din programul genetic. Rămâne puterea de a alege, de a ne bucura, de a respecta, de a iubi şi de a înţelege lucurile, de la cele mărunte, până la cele cu adevărat importante, deşi nu ştiu exact cum putem face o asemenea ierarhie.

Îi mai spuneam lui Andrei că nu înţeleg cum oameni pe care îi consider deştepţi au căzut în plasa asta a dezbaterii pe tema religiei în şcoli. În România nu se mai face şcoală, asta e cu adevărat problema învăţământului românesc.

Fetele mele au schimbat într-un semestru trei învăţătoare, fiecare cu metoda ei de predare, cu filozofia ei. Au fost zile în care fetele mele au stat în clasă cinci ore nesupravegheate pentru că nu au avut învăţătoare. Pentru că o mână de copii a reuşit să-şi impună punctul de vedere vizavi de un cadru didactic pe care nu l-a agreat. Iar noi dezbatem problema orei de religie în şcoli. Eliminaţi-o, tati, dacă ora de religie e o mare problemă a învăţământului românesc, dar să discutăm tarele acestuia.

Niciodată românii n-au fost mai dezbinaţi, mai dezinformaţi şi mai puţin altruişti decât acum. Aşa simt. Nu e obligatoriu ca cineva să fie de acord cu mine. Ne mulţumim cu un loc de muncă ce nu ne permite celor mai mulţi dintre noi mai mult decât simpla supravieţuire. Nu ne mai respectăm adevăratele valori, nu mai respectăm în definitiv nimic, nu mai suntem cu adevărat naţionalişti.

Un simplu raid la TV de-a lungul ţinutului canalelor româneşti îţi produce o stare apropiată de coma hepatică. Unde au ajuns televiziunile, pline ochi de impostori şi de jurnalişti sub acoperire, care spală încet, dar sigur, conştiinţele. De presa scrisă nu amintesc, aia a murit de mult…

Da, sunt dezamăgit. De acest 1-1 din viaţa noastră cea de toate zilele.

PS 1: Era să uit un amănunt, important cred. Noi, ăştia din Mexic şi din împrejurimi, suntem aproape de o mare realizare. Fenomenul “Academia Pam Pam” e foarte aproape de a-şi atinge scopul. Şi nu glumesc. Această comunitate, născută dintr-un entuziasm ciudat pentru vremurile în care trăim, începe să se consolideze. Şi îşi construieşte zidurile (să ştiţi că nu e o fortăreaţă!) exact pe ceea ce îi lipseşte societăţii în care trăim, adică pe altruism, pe respect, pe dor de viaţă, pe adevăratele valori ale acestei ţări.

La Academia Pam Pam, locaţie aflată la graniţa dintre Mexicul meu şi Civilizaţie (care o fi aia?!), nimeni nu umblă cu jumătăţi de măsură, cu remize gen 1-1 smulse, norocos sau nu, în ultima secundă. Acolo, la Academie, de unde România se vede altfel, nu sunt acceptate decât victoriile şi înfrângerile. Pentru că doar din astea ai de învăţat ceva.

PS 2: Acum zece zile, Academia Pam Pam a organizat o expoziţie de pictură. Unică în Sectorul 3! Peste 150 de oameni au venit să admire picturile Mariei Iacob, membră de onoare a academiei, titulatură pe care doamna şi-a câştigat-o pe merit, nu doar pentru că e soţia rectorului Academiei!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *