Astăzi am fost la doar câţiva km de graniţa cu Siria, mai întâi la “Chateau Kefraya”, un centru viticol absolut magnific. Mi-am amintit brusc de anii de liceu! M-am şi lăudat tuturor că am absolvit un liceu de viticultură, pentru ca mai apoi să termin şi Institutul Agronomic. Iar când am pus mâna pe o frunză şi am spus sec “This is Cabernet Sauvignon”, am primit aplauze din partea gazdelor! Aproape trei ore a durat drumul de la Beirut la “Chateau Kefraya”. Primii km i-am parcurs pe autostradă, apoi drumul prin munţi semăna leit cu cel din “Camionagii gheţurilor”, varianta Nepal ori India! Din când în când mă uitam în partea dreaptă. O prăpastie uriaşă se căsca până hăt departe. Apoi am trecut prin câteva sate. La marginea unuia, o tabără de nomazi colora peisajul.
În tot acest timp, Fordul poliţiştilor care ne însoţesc, un Explorer prăfuit, dar plin de vlagă (pe benzină se înţelege!), roia în permanenţă în jurul convoiului: depăşea în mare viteză, pentru ca mai apoi să tragă pe dreapta pentru ca autocarele să treacă, ori bloca, una câtea una, intersecţiile întâlnite în drum. Oamenii ăştia, trei la număr, sunt grozavi. Sunt deja prietenii mei. La întoarcere, fireşte, m-au luat cu ei în maşină. Când m-am dat jos, după trei ore, îmi tremurau picioarele şi rămăsesem mut… de admiraţie!
La “Chateau Kefraya” am vititat tot ce se poate vizita. De la plantaţiile de viţă de vie, unde recolta fusese strânsă deja, până la superbele hrube în care vinul doarme liniştit. Apoi am fost invitaţi să degustăm cele mai importante vinuri produse aici. Pentru că francezii şi belgienii se lipiseră cu superglue de bar, cu greu ne-am făcut loc pentru un pahar de vin. Uneori am impresia că unii străini sunt mult mai nesimţiţi decât par. La final mi-am cumpărat un set de trei pahare.
După o cafea băută în aer liber, unde mesele şi scaunele erau făcute din butoaie dezafectate, inevitabilul s-a produs: a fost pusă masa! Bucătorie libaneză, desigur.
Apoi am vizitat Templul de la Baalbeck, o construcţie romană extraordinar de frumoasă.
Iar seara ne-am petrecut-o pe malul mării, fumând, în premieră, narghilea! De când aşteptam!
A mai rămas o zi. Joi plecăm spre casă. Sunt puţin trist, aşa cum sunt de fiecare dată când îmi iau adio de la un loc în care m-am simţit eu însumi.
Dar asta e viaţa. Mergem înainte.