Sunt bun prieten cu ploaia. Relatia asta ciudata o am din copilarie, cind ploua destul de des. Ploaia ma scufunda abrupt in butoiul cu melancolie, iar asta imi placea teribil. Eram in lumea mea, cu poezii, cu scrisori de dragoste catre destinatii necunoscute, cu chef de invatat. Ploile cadeau ca o binecuvintare pe vremuri. Acum vin ca un blestem. Sau nu vin, tot ca un blestem. M-am certat o data cu ea, prin ’75, daca mai tin minte, cind nu s-a oprit citeva saptamini, iar lumea intrase in panica. Tin minte ca saraca mama, Dumnezeu s-o odihneasca, nu-mi mai dadea drumul pe afara. Cica se umflase Dimbu, piriul care trecea prin spatele curtii, la Ploiesti. Ca agronom, am indragit ploaia nu ca pe un prieten, ci ca pe femeia iubita. Abia dupa absolvire, in cimpul muncii cum se spunea odata, mi-am dat seama de minunile pe care ploaia e in stare sa le faca. Verile calduroase imi provoaca de cele mai multe ori repulsie. Tocmai de aceea, sosirea in Elvetia a fost ca o binecuvintare pentru sufletul meu scorojit de arsita ultimilor ani. De citeva zile insa nu o mai inteleg pe binefacatoarea mea. A venit si nu mai vrea sa plece. Organizatorii Campionatului European de fotbal sunt fierti. Toate planurile le-au fost date peste cap din cauza ploii. Berea ramine nebauta, strazile sunt pustii, iar calitatea meciurilor are de suferit. Am vazut doar de doua ori soarele in Elvetia. Si sunt aici de mai bine de doua saptamini. Nu stiu ce se intimpla? Ploua intr-una. Nu se mai opreste. Dar pentru ca nu vreau sa ma cert cu ea, prietena mea draga, o ignor. Toti avem perioade mai proaste. Si n-am cum sa ma supar cind nu face nici macar o baltoaca si nu inunda nici macar un sat.