“Tati, eşti nebun? Ce dracului cauţi la meci pe vremea asta? Şi pe stadionul Dinamo, cel mai frumos din lume!!! Dă-l în … Doamne iartă-mă de meci”, îmi spune un amic.
Nu îl ascult, aşa cum nu o ascultam nici măcar pe mama, pe vremuri, care, ca să nu mă duc la meciurile Petrolului atunci când ei i se părea că exagerez din motive “de Meteo” sau “de altele”, îmi ascundea unica pereche de ghete din dotare. Plus fesul! Şi, uneori, ajungeam la stadion sau plecam în vreo deplasare în tenişi chinezeşti, deşi afară era zăpadă, şi fără fes! Cu ultimul accesoriu oricum nu eram prieten. Îmi strica freza!
Mi-am terminat treaba la Eurosport. Am avut Tottenham – Everton. Meci frumos, în care internaţionalul român Vlad Chiricheş a fost titular la gazde. A jucat fundaş dreapta. A ieşit bine pentru românul nostru, care a jucat însă cu o teamă pe care o întâlneşti doar la debutanţi sau la fotbaliştii proşti, nu la unul care a costat 9 bulioane de euro.
Până la Grozăveşti am timp să fumez o ţigară. Din mers. Metroul tocmai ce a plecat din staţie. Mă uit la ceas. E bine.
Apare şi “trenul galben fără cai”, în variantă 2014. În 10 minute sunt la Ştefan cel Mare. În staţie nimic. Pe străzi nimic. “Să vezi că se joacă pe Arena Naţională sau s-a anulat”, îmi zic. Văd însă luminile de la nocturna stadionului Dinamo. Apoi aud zgomotul petardelor aruncate de suporteri.
Acum vreo 15 ani, la un Dinamo – Petrolul, Barbu Văcărăscu era blocat. La fel şi Şoseaua Ştefan cel Mare. Acum… E frig! Mi-am pus izmene. Din cauza lor însă am fiert în cele patru ore petrecute la Eurosport. Am şi fes! Nu mi l-a mai ascuns mama. Mi-am tras o geacă cu Bayern Munchen. E roşie. Am zis să n-am probeme cu fanii lui Dinamo. “Poate ţi-o iei de la cei ai Petrolului”, îmi zice prietenul care m-a întrebat mai devreme ce dracului caut la meci pe vremea asta.
La intrarea în stadion nu întâmpin nicio rezistenţă. Acreditarea agăţată de gât îmi deschide calea către derby! Containerul transformat de oficialii dinamovişti în sală de conferinţă e plin cu “ziarişti”. Pentru ei meciul nu contează. Contează interviurile de după.
La urcarea în tribună, un “badigard” plictisit, probabil şi “ghei”, îmi strigă: “La control”! Mă pipăie. Peste tot! “Scoateţi pachetul de ţigări”, îmi zice pe un ton superior. “Tati, să mor dacă mai ştiu unde e”, îi răspund. “Aici”, zice el triumfător, şi apasă un buzunar de la geacă. Să mor, ăsta ştie tot despre mine. Chiar şi ce am uitat eu! Mă caută apoi în geantă. “Foi, pixuri?”, se miră omul. “Păi, scriu”, îi răspund. “Scris plăcut”, îmi urează omul şi mă eliberează.
Meciul Dinamo – Petrolul n-a început încă. Urca la masa presei. Salut cei 3-4 confraţi veniţi la meci. Pe vremuri era… Mai dă-le în mă-sa de vremuri!
Aflu că jucătorii Petrolului au intrat cu un banner prin care, după modelul Stelei, îşi exprimau solidaritatea cu ăia din conducere aflaţi la puşcărie! Superb.
Mă uit pe echipe. Nu joacă Geraldo. L-a rupt panarama de Zicu acum o săptămână. Şi retardatul n-a luat nici galben. Centrul apărării e improvizat, cu Ipsa şi Sadli. Dar băieţii se dăruiesc.
La mijloc sunt De Lucas şi Filip. Mustivar al meu şi al Larisei, fata mea cea mare, e iarăşi rezervă. “Nu joacă Mutu”, îmi zice râzând cu gura până la urechi un coleg de breaslă din garda veche.
În stânga e galeria Petrolului. Sunt mulţi lupii mei. Se aruncă la greu cu petarde. Şi din sectorul galeriei Petrolului şi din cel al dinamoviştilor. Cum dracului au intrat cu arsenalul ăsta, când pe mine la intrare m-au căutat şi-n cur? Întrebare fără răspuns.
E frig. Al dracului de frig. Mă ia de jos, de la picioare, deşi n-am tenişi chinezeşti. La mâini. De pe stadionul Dinamo, oriunde ai sta, vezi prost. Nu zăresc o poartă. Un stâlp care susţine copertina îmi obturează orizontul, Mă mişc permanent.
Dinamoviştii din jurul meu suferă pentru echipa lor. Eu pentru a mea. Sunt însă îmbrăcat în roşu! Sunt sub acoperire, ca Turcescu.
Petrolul ratează. Ai mei au chiar şi o bară. În poarta dinamoviştilor, Marc, aşa îl cheamă pe portar, face minuni. Scăpăm şi noi de câteva contraatacuri ale câinilor, purtate în viteza a doua de rudimentarii jucători ai lui Dănciulescu, noul “mister” din Ştefan cel Mare.
Vine pauza. Ca de obicei pe Dinamo, aceiaşi suporteri se strâng aproape de tunelul ce duce la vestiare şi înjură, îşi apostrofează favoriţii, îl pişă pe arbitru, deşi acesta, în persoana lui Balaj de această dată, n-a prea greşit.
“Alexeeeeee, trezeşte-te, futu-ți morții mă-tii! Baaalaaaajjjjj, să o … pe mă-ta de jigodie! Dă-ne, băăăăă, şi nouă ceva”, strigă disperaţi fanii. Albin e ultimul petrolist care părăseşte terenul. E îngheţat. Cred că blesteamă clipa când a decis să vină în România. Nu scapă nici el. “Albineeeee, băga-mi-aş … în mă-ta”, urlă unul cu voce de tenor. Îl aude, cred, şi mama lui Albin!
Galeria Petrolului, care (aici trebuie să fiu corect, doar câţiva) a fost la un pas de o încăierare cu dinamoviştii de la “Sud” în prima repriză, e liniştită. Nu se mai aude nimic dinspre sectorul fanilor ploieşteni. Au îngheţat, săracii. S-au terminat şi petardele.
Cu puţin înainte de finalul primei reprize apare şi Dragoş Dumitrescu, prietenul meu. Sorin Breazu, amicul nostru comun, ne-a trădat. Cică e bolnav. Nici măcar nu mai răspunde la telefon.
Dragoş e cel care ne-a dus de atâtea ori la meciuri la Ploieşti cu maşina lui. E dinamovist, ca şi Sorin. Dar e cuminte. “Tati, vrei un ceai?”, mă întreabă. Dau din cap că da. După 15 minute de stat la coadă, Dragoş apare cu două pahare pe jumătate pline din care nici măcar abur nu iese! În pahare e orice, numai ceai nu! Îmi aduc aminte de armată!
Meciul se joacă. Cu ai mei dominând şi cu dinamoviştii încercând să lovească pe contre. Ca Tottenham! Norocul nostru e acela că la Dinamo s-a întors Alexe. Mare panaramă de jucător. Tamuz şi Albin ratează. Marc e omul meciului.
Se termină calvarul. S-a încheiat 0-0 pentru Steaua, care ar trebui să primească titlul de campioană cel mai târziu de Crăciun. Şi ei au şefii în puşcărie… Şi, totuşi, se distrează în campionat de ani buni. Noi… Vai mama noastră.
Nu îmi mai simt mâinile şi picioarele… Mă gândesc la ăia de pornesc temerari spre Polul Sud sau spre cine ştie ce altă destinaţie “exotică” doar pentru a avea noi ce vedea pe National Geographic. Iar unii chiar mor.
Dragoş mă basculează direct în Mexic. Îmi număr ţigările din pachet. Am şi mâine la cafea.
Îi dau de mâncare lui Tommy şi deschid laptopul. Mă uit la River – Banfield şi citesc pe ecranul televizorului dat pe “mute” rezultatele alegerilor din Moldova. Sau Republica Moldova, cum îi spun cei mai mulţi. Cică au câştigat comuniştii… De ce dracului nu mă mai miră amănuntul?
Joi plec la Craiova. Cu prietenul Sorin Breazu. L-am corupt! Vreau să asist la ultimul meci de pe bătrânul “Central”. “Tati, eşti nebun! Ce dracului cauţi la Craiova?”, mă întreabă amicul care acum câteva ore era nedumerit de prezenţa mea în Ştefan cel Mare. “Ca să am ce povesti, tati”, îi răspund.