Domestice

E trecut de 12.00 noaptea. Azi e deja marţi, 27 iulie. Doamne, ce repede a trecut şi anul ăsta. Păi, ce mai, gata! Deja începe numărătoarea inversă.

Mănânc o supă de roşii făcută sâmbătă, după o reţetă dictată prin telefon de tanti Steluţa. E comestibilă. Supa!

Parcă mai respirăm. După câteva zile în care sărmana Mădălina Manole, “admirabilul” Dan Diaconescu şi regretatul Nicolae Ceauşescu ne-au umplut viaţa, parcă e ceva mai linişte. Sau e doar părerea unui om care în toamnă va aniversa 1 an de când nu se mai uită la ştiri.

Starea proastă nu m-a eliberat. Mă ţine încă prizonier, într-o închisoare din care nu ştiu cum să evadez. Primesc vizite, rare, e adevărat, pachete, dar … degeaba. Sunt atâtea de spus, dar îmi e teamă.

Îmi e teamă pentru libertatea mea, pentru liniştea mea. Sper ca într-o bună zi să-mi pot striga nemulţumirile acestor zile fără teama de a păţi ceva. Până atunci tac. Instictul de autoconservare mă îndeamnă să fac asta. “E mai bine aşa. Va trece, va trece”, aud, aşa, o voce. Şi tac. Sunt mut, şi surd uneori.

Singurele care mi-ar mai fi depanat dezechilibrul sufletesc sunt, din păcate, plecate la Miercurea Ciuc, un loc în care îşi doresc din ce în ce mai puţin să ajungă. Şi ce scandal au făcut fetele mele când au auzit că trebuie să meargă acolo! N-am crezut că nişte copii de şase ani se pot împotrivi cu o asemenea vehemenţă. Până la urmă, ca să nu mai fiu acuzat de manipulare, le-am convins să plece.

Am terminat supa de roşii. N-a fost rea.