Acum m-am întors de la Dolce Sport. Am băgat un FC Zurich – Lazio Roma, din grupa Vaslului. N-a fost rău. La prânz, Emil Grădinescu m-a sunat şi mi-a zis că Dinamo Zagreb – Ajax Amsterdam, de ieri, a ieşit foarte bine! Am răsuflat uşurat. Îmi făcusem atâtea griji. Ăsta sunt!
Am ciugulit ceva, mi-am pus un Red Label, şi scriu. Îmi era dor de blog. De când am reînceput munca intru tot mai rar. Trag tare. Săptămâna viitoare fetele lui tata au prima lor vacanţă. Doamne, cu cât foc o aşteaptă. Şi vreau să plec undeva cu ele. Când am zburat spre Noua Zeelandă, am făcut o promisiune. Eu, mie. Am zis că dacă mă voi întoarce sănătos, le voi lua pe fete şi le voi duce într-o excursie. Şi vreau să mă ţin de cuvânt. Asta am învăţat-o tot în Noua Zeealandă.
Nu e zi de la bunul Dumnezeu să nu mă gândesc, să nu rememorez clipele trăite acolo, la capătul lumii. Mă întreba cineva ce mi-a plăcut cel mai mult în Noua Zeelandă. Am răspuns că RESPECTUL.
Acolo am văzut cu adevărat ceea ce înseamnă respectul. Respectul faţă de părinţi, respectul faţă de copii, faţă de vecini, faţă de oameni în general, faţă de animale, faţe de plante, respectul faţă de lege, faţă de autorităţi, faţă de imnul ţării, faţă de drapelul ţării, respectul faţă de tot ceea ce e în jurul tău.
Respectul se învaţă în primul rând acasă, în familie. Apoi la şcoală, şi, în general, conştientizarea respectului creşte direct proporţional cu clasele pe care ţi le adaugi la CV. Ştiu, sunt şi oameni cu carte, ce nu se deosebesc uneori de mitocanii de rând, dar haideţi să uităm de ei, să-i marginalizăm, aşa cum se întâmplă peste tot în lumea civilizată.
Mulţi m-au întrebat de ce m-am întors în România. Încerc să le răspund. În primul rând pentru că n-am avut vreodată dor de ducă, adică să plec, aşa, din ţară. Mi-a plăcut să mă întorc în schimb. De fiecare dată când revin acasă, mă încearcă, aşa, un sentiment ciudat, dar plăcut. Îmi place să mă întorc acasă. În Noua Zeelandă am întâlnit atât de mulţi români care înjură România, hrana lor de bază, încât pofta de a trăi acasă, în România, ţara în care m-am născut, a crescut. Îi întrebam pe cei cu care mă întâlneam… ce s-ar întâmpla dacă am pleca toţi. Ce s-ar alege de România. Să se aleagă praful, mi se răspundea…
Le povesteam oamenilor despre actele mele de vitejie din decembrie 1989, despre lupta mea permanentă cu greutăţile de zi cu zi din România, despre dorul de viaţă care mă cuprinde când simt româneşte… Se uitau ciudat la mine. Pote râdeau, poate mă credeau nebun, naiba ştie. Cert e că nu i-am văzut nici pe ei fericiţi. Refuzau să-şi înveţe copiii limba română din dorinţa, am zis eu, de a rupe orice punte de legătură cu trecutul. Am observat însă că fiecare avea o durere pe suflet, dar nu recunoştea.
Îi invidiez însă pentru liniştea şi calmul în care ei trăiesc, acolo,la capătul lumii. N-am văzut ţară mai liniştită ca Noua Zeelandă. Oamenii gândesc pozitiv, ştiu ce trebuie să facă, cum să se comporte. E legat, orice am spune, tot de respectul ăla de care vorbeam mai devreme.
Toate mesajele publice sunt pozitive. Mă uitam pe marginea drumurilor dintre oraşe, ce fel de mesaje erau postate pe marginea drumului. Şoferii isteţi, îşi pun centura de siguranţă, sau Şoferii isteţi circulă pe banda stângă, aşa e la ei, pe invers, sau Şoferii deştepţi circulă cu 50 de km pe oră. La noi, din loc în loc, descoperi pe marginea drumurilor noastre tot mai obosite şi tot mai dispuse la revoltă, fel de fel de mesaje. În acest loc au avut loc 34 de accidente soldate cu 55 de morţi 568 de răniţi şi 90 de dispăruţi. Te apucă durerea de cap, pe cuvânt. Totul e prezentat în negru…
Am patru ani de când nu mai fumez şi doi ani de când nu mă uit la ştiri. Am mai scris asta. Cât rău fac ştirile românilor, habar nu au ei. Ne încărcăm negativ de când ne trezim şi până adormim. Suntem nervoşi, supăraţi, puşi pe harţă. Ştiu, vin argumentele. Suntem stresaţi. Tot în Noua Zeealandă am învăţat că stresul ăsta nu-l inducem noi, aşa ca sinucigaşii. Ne place să suferim, să arătăm această suferinţă celor din jur, ne fălim cu ea. Ne plângem de milă. Asta cu plânsul de milă e sport naţional la români. Ne plângem, dar nu căutăm soluţii. Vrem totul o dată, vrem totul repede. Nu avem răbdare, nu ne mulţumim cu un câştig minim. Vrem să ardem etapele unei educaţii obligatorii, şi, de cele mai multe ori, reuşim, dar cu costuri enorme. Ştiţi câte maşini pricopsite am văzut în NZ? Le pot număra pe degetele de la o mână. Un CLS, adică un Mercedes, un Q7 şi un ML, parcă. Oamenii acolo au alte priorităţi. Noi, vrem să crape vecinul sau soacra de invidie şi, avem n-avem ce mânca, ne cumpărăm maşină scumpe. Ne preocupă cum şi de unde s-a îmbrăcat cutărică, de ce ăla are şi eu n-am. Dar nu facem nimic să trăim demn. Cerşim… Bani, milă, sentimente, etc, etc. Nu ne luptăm pentru ele.
În NZ, la restaurant, dar şi în alte locuri, în Taxi de exemplu, nu se dă şpagă. “Bacşişul e primul pas spre corupţie”, îmi explica Paul, un maramureşan stabilit acolo, la capătul lumii. Explică asta românilor, care dau şpagă de sute de ani. De fapt, mulţi dintre noi din asta trăim. Apropo de chestia asta cu “noi”. Am zis că voi scoate din vocabular chestia asta. De ce să fiu eu solidar cu toate panaramele? De acum înainte, atunci când voi mai vorbi despre neamuri proaste, despre nesimţiţi, le voi spune: ei. Nu vreau să mă mai bag în aceeaşi oală cu toţi derbedeii, doar aşa, dintr-un sentiment de solidaritate.
Mă bag la somn! Mâine, adică azi, mă aşteaptă o nouă zi la fel de grea. Mi-a fost dor de blogul meu.