Dor de civilizaţie

Am scris ieri, în doar o oră şi ceva, un material rămas din Noua Zeelandă în mintea mea, aşa, la şpec, cum ar zice domnul Alin Paicu. Trebuia să-l scriu, pentru că subiectul mă obliga. Altfel, nu ştiu pe cine ar interesa în România. Aici, oamenii sunt preocupaţi de anormalităţi, nu de lucruri normale, despre oameni normali, despre întâmplări normale. Şi, brusc, mi s-a făcut dor de Noua Zeelandă. Mai exact de normalitate, de civilizaţie.

Subiectul e Paul, un maramureşan din Paraparaumu, ce nume superb, care face ciocolată pentru armata neozeelandeză.

Vă redau câteva fragmente din discuţia cu el:

– Nu sunt un om bogat. Vreau să cred că sunt unul realizat. Ştiu, în România, realizat înseamnă bogat. Aici înseamnă altceva. Sunt în schimb fericit pentru ceea ce am. Am învăţat că nu banul e tot ce contează. Nu trăieşti pentru bani. Ultima oară când am fost în România, m-am întâlnit cu un prieten vechi. L-am recunoscut cu greu. Era cărunt, stresat, gras, agitat, dar avea bani! Era bogat. Telefonul îi suna într-una… Doamne, cum vorbea cu angajaţii săi… Aici, nu îţi permiţi să vorbeşti urât cu oamenii. Îţi pot arăta obrazul. Relaţia e una umană, nu una de serviciu.

– Şeful, patronul, vine la mine la ora 17.00, mă ia de mânecă şi mă trimite acasă, la familie. Are nevoie de mine odihnit şi calm. Familia e aici ceva sfânt. Pentru că în familie se dă educaţia de bază. Mă duc acasă acum şi mă uit la un film cu copiii, stau de vorbă cu ei.

– În România e prea multă minciună. Până nu se va întâmpla ceva suficient de grav, ca omul să conştientizeze, nu se va schimba absolut nimic. Nu ştiu, poate un colaps economic. Toată lumea te învaţă drepturile, nimeni însă responsabilităţile. Acasă, în România, n-am ştiut ce e acela Gentlemen’s agreement. Aici am aflat.

– Noua Zeelandă e o ţară în care toată lumea e egală. Dacă vreţi, ăsta e comunismul adevărat. E un comunism care te învaţă respectul. Aici, oamenii cu bani mulţi se îmbracă la fel ca ceilalţi. Câte maşini de lux ai văzut în NZ, Adi?

– Nu îmi puteam creşte copiii într-o societate care nu pune accentul pe valori. Într-o societate în care cei care comit ilegalităţi sunt şi cei mai bogaţi, cei mai mediatizaţi.

– Am vrut să mă întorc acasă, în România. Am vrut să deschid o afacere. Când am văzut însă cum sunt tratat şi că toată lumea îmi cerea sau îmi sugera să dau şpagă, mi-am strâns lucrurile repede şi am fugit.

– În NZ nu se dă şpagă nicăieri. Bacşiş nu se dă nici la restaurant. Şpaga, bacşişul, reprezintă primul pas spre corupţie.

– Am văzut mulţi oameni fără speranţă în România. Foarte mulţi, iar ăsta e cel mai trist lucru…