Mi-ai apărut în vis acum câteva zile! M-am bucurat foarte mult să te revăd! Doamne, câte aveam de povestit!
M-ai făcut să plâng reamintindu-mi de începuturile prieteniei noastre. Cum puteam să uit?! Când te cunoști cu un conațional la capătul lumii, în îndepărtata Noua Zeelandă, prietenia rămâne pe vecie. Și ce clipe am petrecut acolo la Invercargill, orașul ăla ciudat, cea mai apropiată localitate de Polul Sud! Eram noi doi, plus Cipic, fratele meu, doctorul, familia Gontineac, acel cuplu din Brașov și temerarul care venise în Noua Zeelandă doar că auzise că joacă echipa României! Nici nu îl interesa sportul! Era preocupat doar de faptul că acolo, la capătul lumii, ca noi toți de altfel, ne puteam manifesta fără rezerve patriotismul.
Doamne, ce frumos a fost!
Au trecut aproape zece ani de atunci. Multe s-au întâmplat în toată această perioadă. Pe unele le știi, pe altele nu. Îmi amintesc cum Romeo Gontineac, selecționer al naționalei României atunci, ne vorbea despre cum vedea el viitorul rugby-ului românesc. Nu l-a ascultat însă nimeni. Lucinda, soția lui Romeo, alături de care am călătorit spre finalul odiseei mele spre Noua Zeelandă și a cărei poveste de viață am consemnat-o în paginile „Evenimentului zilei”, ziarul la care eram angajat în acea perioadă, dar care nu mi-a dat un leu pentru deplasare, se lăuda cu pruncii săi, care creșteau în Franța, într-un mediu ferit de invidie, de incompetență, de mediocritate, de impostură.
Și, fii atent, Horia, surpriză! La aproape zece ani de la poveștile Lucindei, cine crezi că a fost titular în naționala României sâmbătă pe noul stadion „Arcul de Triumf”?! Cine crezi?! Aș pune rămășag că nu te-ai prinde! Taylor Gontineac, tati! Băiatul Lucindei și al lui Romeo! Îți vine să crezi?! Mie nu!
M-ai rugat în visul în care mi-ai apărut să îți fac o cronică a meciului România – Argentina. Asta pentru că nu ai putut să asiști la momentul istoric al inaugurării noii arene „Arcul de Triumf”. Ai lipsit! Tocmai tu, omul care nu a ratat niciun meci al Stejarilor în ultimii ani.
Am văzut împreună ultimele meciuri ale naționalei României pe vechiul „Arcul de Triumf”. Mă chemai mereu în gașca ta, a celor care formați „Club 16”! Ce frumos, „Club 16”! Nu am să uit niciuna din clipele petrecute împreună. Cum să le uit?! Cum să uit că îmi ofereai o bere „Stejar” în momente în care nu aveam un ban în buzunar?!
Acum îți fac eu cinste cu o bere! Apropos, știi ce am avut la protocol, noi, jurnaliștii, la meciul de inaugurare al noii arene „Arcul de Triumf”?! Nu ghicești! Îți spun eu: bere „Nenea Iancu”!
Ce să îți povestesc despre meci?! Toți se așteptau ca Argentina să ne dea cu terenul în cap! Nu a fost însă așa! Stejarii au fost incredibili, absolut incredibili. Ca pentru istorie, am fost primii care am punctat pe noua arenă „Arcul de Triumf”!!! De ce să se laude alții că au spart gheața lângă Mănăstirea Cașin?! Apropo de Mănăstirea Cașin! Chiar în ziua meciului cu Argentina, fetele mele au împlinit 17 ani! Fetele lu’ tata, Horia, pe care le cunoști, care au fost botezate la Cașin și care ulterior și-au făcut veacul pe vechiul „Arcul de Triumf”, fetele mele care, acum 7-8 ani, intrau pe teren alături de căpitanul echipei Argentina Jaguars la un IRB nations Cup, așa, ca un dar de la Dumnezeu! Crezi că Dumnezeu doarme?! Nu doarme, tati!
Revenind la meci, Ionel Melinte a fost primul marcator pe noua arenă „Arcul de Triumf”! Le-m dat și un eseu pumelor! Stejarii au evoluat eroic, pierzând pe final în fața unui adversar, fie vorba între noi, care nu s-a forțat decât „fo” 70 la sută din potențial. Chiar și așa, a fost bine. Din păcate, Horia, suntem departe de rugby-ul adevărat… Puține cluburi, competițiile interne se desfășoară în continuare într-un anonimat total, aria de selecție este îngrijorător de restrânsă… Suntem însă campioni mondiali la promisiuni, la demagogie…
Sincer, pentru că mereu am fost sincer cu tine, îți mărturisesc faptul că nu văd în roz viitorul rugby-ului românesc. Nu știu de ce, dar nu îl văd.
Era să uit. Am ajuns la stadion cu mai bine de o oră înaintea startului partidei. Nici nu știam pe unde trebuie să intru! Am ținut să iau pulsul arenei. Am revăzut oameni dragi, cunoscuți și mai puțin cunoscuți. Oameni îndrăgostiți de rugby, cel mai frumos sport din lume, așa cum am spus de atâtea ori. Grătarele pe care sfârâiau micii acum ceva ani nu mai erau…
Îmi pare rău că nu ai putut să vezi noua arenă „Arcul de Triumf”. Stadionul pentru care cei ce iubesc rugby-ul încă se bat cu șefii sportului românesc, care vor să confiște locația pentru clientela lor politică.
Rugby-ul nu a murit în România, Horia. Dar nici bine nu se simte… Avem stadion. Aș propune ca una dintre peluze să poarte numele tău: „Horia Ungur Stand”! Așa, ca pedeapsă că nu ai fost prezent la inaugurare.
Nu știu însă dacă mă va asculta cineva. Sunt destui cei care știu cât de mult ai iubit naționala de rugby a României. I-am văzut și aseară în tribunele noii arene „Arcul de Triumf”. Ei pot depune mărturie că nu bat câmpii.
Acum mulți ani, fără nicio legătură cu rugby-ul, le propuneam ploieștenilor ca cele două peluze al noului stadion „Petrolul”, botezat ulterior „Ilie Oană”, să poarte numele a doi jucători legendari ai găzarilor, Constantin Tabarcea și Mircea Dridea. Nu m-a ascultat nimeni!
Eu îmi fac însă datoria să scriu. În numele prietenie noastre veșnice!
Ne-ai lipsit aseară, Horia Ungur!
