E greu să fi ziarist în ziua de astăzi

A trecut acea perioadă romantică a jurnalismului independent (sau mai puţin independent, dar oricum mai independent decât în prezent) din anii ’90, cu iz de lăutari şi vin de Lechinţa, cu prietenii la cataramă cu jucătorii, cu şpriţuri cu arbitri, cu deplasări până la Satu Mare stând pe scaun la „clasa a II-a”, fără mobile, cu stat la coadă la un telefon fix, cu interogatoriul telefonic al vreunui fotbalist cu privire la blaturi, dialog la care ţi se răspundea doar cu „da” sau „nu”, iar tu, un modern Sherlok Holmes (sper că am scris corect) dezlegai repede misterul şi îl dădeai la ziar, cu fete frumoase Made in Oneşti (îmi e tare dor de tata Puiu), cu alergat noapte prin tren după derbedeii din galeriile bucureştene care făceau şi ei (acum nu mai fac, există corespondenţi şi la capitolul suporteri) deplasarea după echipa favorită, cu ameninţări cu moartea din partea domnilor impresari, fără zile libere, fără viaţă personală, fără calculator, cu 241 de dolari salariu pe lună (din care plăteai chirie, mâncai şi te mai şi îmbrăcai, iar uneori mai invitai şi câte o gagică în oraş….noroc că eram tineri şi o mai făceam pe feeling), fără compromisuri, pentru că şpriţul era şpriţ, meseria – meserie, cuvântul – cuvânt şi omenia – omenie, cu deplasări în străinătate cu echipa (fără să-ţi faci obligaţii) sau, mai simplu, pe banii tăi (din ăia 241 de dolari pe lună şi din combinaţiile pe care le mai făceai), cu respect pentru cei pe care i-ai citit şi d-andoaselea pe vremea lui Ceauşescu, dar care după1990 au expirat, cu agronomia la bază şi nu cu „jurnalismul” ăsta capitalist de la distanţă, cu dragostea de scris şi cu o cultură generală îmbogăţită la televiziunea bulgară, ori rusă, ori yugoslavă, ori maghiară sau de prin revistele străine aduse de mătuşi şi unchi pe fundul geamantanului,alături de pachetele de cafea şi pungile cu „ciungă”.

E greu să fi ziarist în ziua de azi. Trebuie să fi influent, să faci compromisuri, să faci parte din vreo gaşcă sau să fi sluga cuiva, să ştii pe lângă cine să te guduri, să nu te mişti din faţa calculatorului, să vorbeşti permanent la mobil, să apelezi la corespondenţi, care mai de care mai amatori. Şi, dacă ai pe cineva, pe lângă altcineva (vorba maestrului Toma Caragiu), te lipeşti şi la un „special” la un TV, ca „specialist” în toate. Că vorba aia, la politică, la agricultură şi la sport, se pricepe toată lumea.