E ireal! Cea mai frumoasă iarnă!

E ireal! Merg pe stradă şi nu se aude absolut nimic. Nici măcar paşii mei. Zăpada nu scârţâie. Doar pe ger scârţâie. Totul pare încremenit. Oameni, maşini. Totul! Timpul zboară înapoi cu o viteză incredibilă. Mă cuprinde ameţeala. Mă uit la mine. Nu mai sunt adultul cu părul albit, nu de nea, ci de vremuri, sunt doar un copil. Nu sunt nici pe Dimitrie Pompeiu, nici pe  Şoseaua Iancului, nici în Pantelimon la Cipic, nici măcar pe B-dul Nicolae Grigorescu. Sunt pe Găgeni. Strada mea din Ploieşti,  acolo unde m-am născut şi am copilărit. Ninge! Ninge ca în poveşti. Ce surpriză! Nimeni nu se uită la Meteo. Pe cine interesează? Pe nimeni. Nici măcar pe agricultori sau pe drumari. E un ciclu care se repetă la nesfârşit, aşa că nimeni nu e luat pe nepregătite.
E ireal! Totul e acoperit de zăpadă. Toţi sunt fericiţi. Chiar şi cei care năduşesc dând de zor la lopată. E bucuria iernii. Nu ai cum să te superi pe acest anotimp. Înseamnă că nu mai ai nimic bun în tine. Înseamnă că totul se rezumă la altceva decât la dorul de viaţă.
Tata strigă la mine: “Hai să batem covoarele, să le tăvălim prin zăpadă! Într-o oră trebuie să terminăm. Apoi mergem la meci”. Campionatul nu se întrerupea pe vremuri pentru o biată ninsoare. Pe strada Găgeni din Ploieşti liniştea începe să fie spartă de copiii care s-au trezit, s-au îmbrăcat pe fugă, au mutat micul dejul la prânz şi şi-au scos din pivniţe ori de prin debarale săniile.
Radu Năstase îşi admiră opera: cu o seară înainte a lăsat robinetul pompei din curte deschis. În curte e un patinoar în toată regula! Azi jucăm hochei!
Ce frumos e iarna! Doamne, cât e de frumos.

Foamea ne alungă în casă. E cald. Caloriferele ard. Ne băgăm şosetele, izmenele, căciulile şi mănuşile printre elemenţii caloriferului. Mama bombăne în timp ce ne pregăteşte mâncarea. Ne-am udat până şi chiloţii. Probabil d’aia  e supărată. Zâmbeşte! Înseamnă că i-a trecut. Cine poate fi supărat pe iarnă? Doar un nebun.
Un claxon mă trezeşte din visare! Sunt în Pantelimon, vizavi de Biserica Capra, în anul de graţie 2012. E 13 februarie! Pentru cine o fi cu ghinion? Pentru mine în niciun caz. Tocmai ce am plecat de la Cipic. Maşina lui ştrangulează o bandă din drum. La ce haos e în Bucureşti… E ireal! Doamne ce frumos e! Zâmbesc, aşa cum n-am mai făcut-o de mult în ultima vreme. Merg prin ninsoare şi râd. Zăpada nu scârţâie! Nu e ger! Totul e acoperit de nea. E incredibil de frumos. Fetele nu merg mâine la şcoală. Eu sunt liber. A dracului conicidenţă! Mâine, când se vor trezi, am să le povestesc despre iernile de altădată. Iernile alea care m-au fermecat, care mi-au modelat starea sufletească atât de mult încât, cu timpul, am devenit un romantic incurabil. Ce fatalitate!