Deşi ne cunoaştem foarte bine, Ştefan Kokoneshi e atent la fiecare gest pe care îl face. E puţin stresat, probabil emoţionat. “Facem poze? Stai să-mi pun haina”, îmi zice, văzându-mă că mânuiesc aparatul de fotografiat.
Vorbim de ale noastre, ca să-l mai destind. Îmi spune că trebuie să plece la Constanţa, pentru un “bisnis”. De fapt, o întâlnire de afaceri. Dar nu se grăbeşte. Nu se uită la ceas. “Cu ce te duci, Ştefane?”, îl întreb. “Cu autobuzul. Îl iau de aici, de lângă gară”, răspunde imediat. Omul ăsta e senzaţional. Nu a renunţat la mijloacele de transport în comun. Ţine să-mi precizeze însă că, acasă, în Albania, are maşină, iar că în scurt timp, problema se va rezolva şi în România! Scoate portofelul şi îmi arată că are bani, ca să-mi dovedească faptul că nu banii reprezintă ultima sa problemă.
Partener al “eco Hornet”!
Îl provoc la un “remember”, întrebându-l când a venit în România pentru prima dată. “În 1990. Pe 1 august”, spune Ştefan, pregătit parcă să răspundă la întrebarea asta. După care continuă: “Am venit cu tatăl meu. Am mers mai întâi la Constanţa. Aveam rude acolo, aromâni. De fapt, nu doar în Constanţa, ci şi în Ovidiu, în Talazu Mare, la Nisipari. În total vreo 74 de familii, numai neamuri”.
După această introducere, revine fulgerător în prezent. Îmi spune că încearcă să deschidă câteva afaceri în Albania, pe lângă cele deja existente. Scoate un pliant de la “eco Hornet”, o firmă românească specializată în “sisteme de încălzire cu peleţi”! Habar nu am ce înseamnă!
Ştefan îmi povesteşte că a adus anul ăsta la Bucureşti patru secretari de stat albanezi, o echipă de jurnalişti, toţi interesaţi de mediul de afaceri românesc.
“Mâine, când mă întorc de la Constanţa, mă duc la Intercontinental. Cei de la “eco Hornet” au un seminar. Vino şi tu, te prezint acolo”, îşi întrerupe firul poveştilor sale. Nu îi promit nimic, dar poate merg, cine ştie cum găsesc un alt sponsor pentru blogul meu.
“Kokoneshi Merlot”
Îmi povesteşte despre firma sa de betoane, în care nu e singur, denumită simplu “Kokoneshi Beton”! Apoi despre cele 50 de oi ale sale. Machidon fără oi, să fim serioşi! Are şi o poză, între oi, dar zice să n-o public. “Nu arăt bine”, se scuză Ştefan. Apoi mă dă gata cu vinul “Kokoneshi Merlot”. E tot al lui. Îmi arată poze şi îmi promite o sticlă la proxima noastră întâlnire.
“Vreau să fac multe în Albania”, spune încrezător Kokoneshi Iar proiectele pe care mi le prezintă sunt cu adevărat măreţe: o staţie de epurare, câteva gropi de gunoi ecologice, o televiziune aromână, un liceu şi o Universitate cu predare în limbile română şi engleză. “Bani, Ştefane, bani? De unde?”, zic. Îmi spune că multe dintre proiectele sale sunt ca şi rezolvate.
În baza prieteniei care ne leagă, mă invită, atunci când voi avea timp, să merg în Albania. “Să scrii de acolo reportaje adevărate”, mă întărâtă el.
E mai bine ca în România
Îl întreb despre Albania, despre viaţa de acolo. Chiar sunt curios. “E mai bine ca în România”, zice omul meu. Nu-l pot contrazice. Îmi vorbeşte despre litoralul albanez, despre investiţiile făcute în ultimii ani în Albania. “La anul, intrăm în UE”, mă anunţă el triumfător.
Îl întreb dacă îi lipseşte fotbalul. Se uită la mine şi zice: “La anul mă întorc în forţă”! Până la anul, Ştefan Kokoneshi încearcă însă să mai transfere ceva, pe ici, pe colo. Din cunoştinţele mele, a avut mult mai mult succes prin alte părţi decât la noi. “Am acum un fundaş central bun. de la Skënderbeu Korçë, campioana Albaniei. Am 6-7 juniori, 14-16 ani. Foarte buni. Jucători sunt”, zice Ştefan.
Coşmarul unui fotbalist albanez în România
Când vine vorba despre eşecul său ca impresar în România, Kokoneshi oftează şi adaugă: “Mafia din fotbalul românesc e prea mare”. Nu îmi zice nicio noutate. Apoi demarează povestea unui tânăr jucător albanez (poveste de dată mai recentă am impresia), trecut şi pe la academia celebrei grupări engleze Tottenham Hotspur, adus de el în România. Nu ştiu de ce, dar toate poveştile lui Ştefan seamănă între ele. Aceleaşi personaje, antrenori şi conducători de cluburi din România, care vor să transfere gratis şi să-şi ia bani la contracte, şi acelaşi trist deznodământ, revenirea acasă.
La câte dezamăgiri a trăit omul ăsta în România, din punctul meu de vedere, nu ştiu ce mai caută aici!
Revenim la povestea juniorului de la Tottenham. “Am fost cu el la Braşov. După o zi mi s-a spus că nu e bun de Braşov. Nici nu apucaseră să-l vadă. Apoi m-am dus cu el la Săgeata.
“După zece zile, mi s-a spus că e bun, dar nu de Săgeata! M-au chemat la Chiajna cu el. Şi ăia mi-au zis că e bun, dar că au şapte atacanţi în lot… Păi de ce dracului m-au mai chemat? Mircea Lucescu, cel căruia îi port un respect deosebit, m-a îndreptat spre Dinamo. Abia ajuns, copilul a intrat la un amical în ultimele 17 minute şi a marcat.
Apoi s-a accidentat la inghinali şi nimeni nu a vrut să mai audă de el. L-a văzut Ţiţi Dumitriu, la Clinceni, şi a zis că e fotbalist. Până la urmă a venit şi tatăl său în România, au stat câteva zile şi au plecat înapoi, în Albania”, îşi încheie istorioara Kokoneshi.
S-a lăsat prostit de Giovanni
V-am zis, toate poveştile seamănă între ele. Şi nu doar poveştile lui Ştefan, ci şi cele ale altor impresari fără nume, care au încercat în zadar să transfere pe piaţa românească.
“Îmi pare rău de Gică Popescu”, zice, la un moment dat, Ştefan, în timp ce vorbeam despre Mafia din fotbalul românesc. “Şi-a făcut-o însă cu mâna lui. S-a lăsat prostit de Giovanni”, concluzionează Kokoneshi, care a mărturisit în schimb că se bucură pentru succesul lui Gică Hagi cu a sa Academie.
“Problema la Hagi e legată de conducere, de antrenori. Are oameni slabi acolo. Dacă Gică mă sună, acum îi aduc un antrenor tânăr din Spania, de la Alicante, un profesionist adevărat, cu metode moderne de antrenament”. zice omul meu.
Blatul Albania – România
Fost preşedinte de club prin Albania, la Elbasani, Kokoneshi zice că n-a făcut niciodată blaturi. Spune însă că ştie de multe meciuri aranjate. Şi pomeneşte, printre altele de dubla Albania – România, din preliminariile pentru EURO 2008, atunci când tricolorii au bătut la Tirana cu 2-0 şi la Bucureşti cu 6-1. “A fost şmecherie. La Bucureşti, patru jucători albanezi au fost blat. A scris toată presa din Albania la vremea aia. Am impresia că şi tu ai scris”, zice Ştefan.
Într-adevăr, am scris şi îmi amintesc perfect de meciurile alea. Îl mai ţineţi minte pe Kastrati? Ăla de i-a dat pasă de gol lui Dică la Tirana pentru că ai noştri nu erau în stare să marcheze! Apoi la Bucureşti, la ultimul meci pe “23 August”-ul vechi (am fost şi cu fetele atunci!), apărarea albanezilor s-a întrecut în greşeli. Unul dintre fundaşi, un tânăr, nu mai ştiu cum îl chema, s-a prins că ceilalţi coechipieri sunt pe invers şi a luat cartonaş roşu, că nu mai suporta!
Kokoneshi îmi povesteşte cum l-a rugat pe Mircea Sandu pentru două bilete la meciul România – Turcia, din toamnă, iar Naşul i-a arătat Casa de Bilete! “Şi câte am făcut eu pentru ei când veneau la Tirana, fără să le cer bani”, zice Kokoneshi.
Lisabona 2014 – FINAL
Ştefan îmi dezvăluie faptul că, din sezonul viitor, el şi câţiva asociaţi ai lui se vor implica la o echipă din Liga a III-a, pe nume K.S. Gramsh. “Vrem să o ducem în prima ligă”, spune omul meu, care îmi vorbeşte apoi despre fotbalul albanez: “Bugetul echipei campioane e de aproximativ jumătate de milion de euro. Sunt mulţi jucători din fosta Iugoslavie. Ăştia câştigă 60.000 – 70.000 de euro pe an”.
Mă uit la ceas. Ar cam fi timpul să plec, deşi partenerul meu de discuţie nu dă semne că s-ar grăbi. Îi reamintesc faptul că trebuie să ajungă la Constanţa, iar eu am fixată o întâlnire cu un alt subiect.
Se uită la insigna mea, agăţată de cămaşă, pe care scrie “Lisabona 2014 – FINAL”. “E frumoasă”, zice Ştefan. Îi povestesc despre aventura mea la Lisabona, apoi scot insigna şi i-o pun în palmă. Se uită surprins la ea şi-mi mulţumeşte.