Familia Tache, de pe Griviţei numărul 14

Nu mai ţin minte când şi unde s-au împrietenit părinţii mei cu familia Tache, nişte aromâni de treabă din Constanţa. Am impresia că a fost o pură întâmplare, aşa cum sunt multe în cotidianul nostru. Era prin ’71 sau ’72, parcă. Când mergeam la mare, stăteam la ei. Pe Griviţei numărul 14, în spatele magazinului Tomis din Constanţa. Era o casă veche, cu etaj. Ca să ajungem la familia Tache, trebuia să urcăm o scară, în spirală, din lemn, care scârţâia teribil. Parcă şi acum simt mirosul ăla de lemn vechi.

În vara anului 1973, n-am mai stat la ei. Pentru că nu aveau loc, ne-au trimis la Techirghiol, la nişte rude, tot aromâni. În fiecare dimineaţă luam autobuzul şi mergeam la Eforie Nord, la plajă. Îmi amintesc cum ai mei, care erau tineri şi tare frumoşi, îşi dădeau cu iaurt pe spate din cauza arsurilor. Nu existau creme ca acum! La plecare, ne-am luat la revedere de la aromânii noştrii, şi familia Tache venise să ne petreacă, iar tata le-a zis: “La anul ne vedem în efectiv mărit”. N-am înţeles prea bine, dar ştiu că peste şase luni, în ianuarie 1974, s-a născut Lea, sora cea mare. Mai mare decât Andreea, adică. Nu ne-am revăzut în vara următoare, ci abia peste alţi trei ani, în 1977, după cutremur.

Familia Tache, adică nenea John şi tanti Evantia, aveau doi băieţi, Gigi şi Petre, mai mari decît mine şi frate-miu, dar aceeaşi diferenţă de doi ani existentă între noi. Prietenia cu familia Tache a durat. Ţin minte că tata a avut grijă de Gigi în perioada când acesta a făcut armata la “dilibao”, pentru că ai lui Tache aveau ceva rude prin străinătate.

Familia Tache avea în acea perioadă, vorbesc de vara lui 1977, o cârciumă în Agigea. Unde exista şi un tonomat. Băgai un leu şi puneai ce melodie doreai. Acolo am văzut-o, la un televizor alb-negru, pe prima femeie care a sărit peste doi metri. Era o est-germancă, Rosemarie Akermann. Aş fi curios să aflu câţi îşi amintesc de ea.

Barul familiei Tache a dispărut după câţiva ani sub escavatoarele şi buldozerele care construiau canalul Dunăre-Marea Neagră în acea zonă.

Între 1977 şi 1984, n-am mai fost la mare. Sincer, nu îmi amintesc de ce. probabil şi din cauza plecărilor tatei la muncă, în Libia, nu mai ştiu.

Ştiu însă că, aflându-mă în vara anului 1984 în tabără la Năvodari, am dat o fugă la familia Tache. Trecuseră 7 ani. Am nimerit din prima, pe Griviţei numărul 14. I-am găsit acolo. Mai puţin pe Gigi care se însurase şi se mutase într-un apartament. Petre se însurase şi el, dar rămăsese cu părinţii. La Petre în cameră am văzut pentru prima oară în viaţa mea mai multe scule decât în toate discotecile din Ploieşti. Casetofoane, magnetofoane, pickupuri, toate deckuri şi toate marca Akai. Eram fascinat. Petre era Dj în Costineşti, în Ring. Mai imprima şi muzică. I-am promis că peste două sptămâni mă voi întoarce. Şi m-am ţinut de cuvânt. L-am luat şi pe frate-miu, Edi. A fost o vară de vis. Era vara în care Ringul închidea cu Zuppa Romana, a nemţilor de la Schrott naht! Era vara în care, într-o seară, când mergeam spre Ring, Petre a fost anunţat că e obligat să bage cîte o oră de muzică românească. Iar Petre a găsit rapid soluţia şi a pus Holograf. Şi Iris parcă.

Am mai ţinut legătura cu familia Tache, dar, la un moment dat, am pierdut-o. Ani în şir am bătut la uşa casei lor din Griviţei numărul 14, dar nu ne-a mai răspuns nimeni. Se mutaseră, dar nimeni nu ştia unde. I-am căutat prin intermediul altor aromâni, dar fără succes. De aproape 20 de ani, nu mai ştiam nimic de soarta lor.

Acum câteva zile, am găsit însă un post, din partea unui nepot al familiei Tache, Vasile Tivichi, intrat întâmplător pe blogul meu. Mi-a dat telefonul lui Gigi. “Trăiască internetul”, mi-am zis, eu care am urât toate aceste descoperiri ale tehnicii care ne-au simplificat viaţa, complicând-o totodată. Am sunat imediat, dar telefonul era închis. Oricum e un început. Mulţumesc Vasile.

PS: Şi acum am acasă o casetă audio, Sony, înregistrată de Petre şi care se aude perfect. Îmi amintesc de faptul că oamenii aveau casa plină de mărunţişuri aduse din străinătate: pastă de dinţi, de ras, deodorante, etc. Şi cum, din entuziasm, într-o dimineaţă, m-am spălat pe dinţi cu pastă de ras! Atât de frumos era tubul, încât nici nu mă mai uitasem să văd ce scrie pe el. Când m-a văzut nenea John, a râs două zile de mine!