Un amic de-al meu, foarte drag, nu-i spun numele, persoană relativ importantă, e îndrăgostit. E rupt! E parcă un căţel care aleargă după o căţea ajunsă, din păcate pentru el, la menopauză. Omul meu nu mai e bun de nimic de zile bune. Face eforturi vizibile să se achite de sarcinile de serviciu, zâmbeşte forţat, suferă din toată fiinţa sa! Iar ea, îl lasă, îl chinuie, se joacă cu el ca pisica cu şoarecele, îl umileşte (e doar părerea mea), îl face varză. Aşa cum doar femeile ştiu!
Încerc să-i ridic moralul şi-i povestesc fel de fel de povestioare din experienţa proprie sau din auzite. Iar el asculta, nu zice mai nimic, mulţumeşte, oftează şi suferă în continuare.
Spuneam cu ceva vreme în urmă că în memoriile mele, pe care sper că le voi scrie peste câţiva ani, un capitol se va numi, obligatoriu, “Femeile din viaţa lui Adi Dobre”. Ce tare sună! Iar acolo voi încerca să povestesc experienţele prin care am trecut, voi povesti despre iubirile mele, unele dintre ele nedeclarate, altele, cele mai multe însă de mulţi ştiute. Asta ca să afle şi tânărul meu prieten, oricum va fi foarte târziu, despre ce au în cap, cu adevărat femeile! Şi uite aşa va descoperi că femeile deştepte, adică majoritatea, îi fac pe bărbaţi din vorbe, îi duc cu zăhărelul, că doar, vorba aia, n-au declanşat ele cele mai mari conflicte, cele mai mari intrigi, cele mai mari pasiuni din istorie?
Şi ca să fiu practic, să nu-l oblig să aştepte până când îmi voi scrie memoriile, i-am povestit ultima mea păţanie, petrecută chiar în seara asta.
Profitând de faptul că fetele au plecat, aşa, pe nepusă masă, la ţară, la tanti Steliana, am invitat-o pe doamna Anişoara în oraş. Am fost refuzat elegant. “Mă duc să fac curat!”, a fost răspunsul. “Ok”, am zis, deşi ştiam că e doar un pretext. Am ajuns acasă spre seară, rupt de o sacoşă în care căram, laolaltă, brânză, vin, carne, ouă şi alte bunătăţi, ca o furnicuţă. Deschid uşa, doamna Anişoara călare pe net!
Pe timp de criză, orice femeie şi-ar fi pupat bărbatul de o mie de ori pentru cele aduse, mai ales că nu cheltuisem aproape nimic. Cele mai multe dintre produse erau de la Buzău, de la colegul şi prietenul Daniel Conţescu. Nicio reacţie însă din partea jumătăţii! După treburile gospodăreşti obligatorii, fără ajutor, zic: “Cineva zicea că face curat”. Răspuns: “Nu pot face cu tine în casă”. “În regulă”, zic, “plec la Christian, chiar dacă sunt frânt. Tocmai ce m-a invitat la el să văd United – Bayern”. “Târziu, mi-a pierit cheful”, vine răspunsul doamnei Anişoara!
Cam astea-s femeile. După ce cuceresc ceea ce au de cucerit, la revedere! Şi atunci, la ce bun toată acea suferinţă, tot acest “Purgatoriu”, obligatoriu zic mulţi, prin care trecem? Zău dacă înţeleg!
Ştiu că e frumos, pentru că şi eu îmi amintesc de vremurile în care mă transformam în bou, vită încălţată, fraier, papagal, etc, de bună voie, deşi primeam sfaturi aşa cum dau eu acum. Alo, aude cineva?
Interesant post.
Adi,mie sentimentul de iubire mi se pare a fi cel care te “salveaza”de aceasta lume nebuna,nebuna, de care ne lovim in fiecare zi .Nu vreau sa te contrazic in ceea ce priveste parerea ta despre femei, e bine totusi ca nu ai generalizat si ai folosit cuvantul “majoritatea”, dar exista deopotriva si barbati care “calca peste cadavre”pentru a se simti ei bine.Tu spui ca “femeile au tendinta sa cucereasca si dupa ce au cucerit la revedere”, parerea mea este ca atat in cazul femeilor cat si in cazul barbatilor, atunci cand simt ceva cu adevarat, chiar daca au cucerit, nu distrug,trebuie sa adauge cate o caramida in fiecare zi, altfel totul se darama ca un castel de nisip.