Fetele lui tata! Poveste după 10 ani!

20140702_193534
“Tati, ce făceaţi, tu şi cu mama, acum zece ani?”, a fost întrebarea pusă de fete ieri, de dimineaţă până seara, la miezul nopţii, atunci când Ana Larisa şi Maria Alexandra au schimbat, pentru prima oară, prefixul!

La 30 de minute, cel puţin, mi se punea această întrebare. Fetele ştiau foarte bine ce s-a întâmplat acum zece ani pe 2 iulie, pentru că le-am tot povestit, dar le place să asculte din nou şi din nou istoria!

Orele zilei de 2 iulie 2004 şi, mai ales poate, primele minute ale zilei de 3 iulie 2004 mi-au dovedit, dacă mai era nevoie, că în viaţa asta a noastră nimic nu e întâmplător, că totul are o ordine, un rost, un program, că putem forţa destinul, dar că nu-l putem schimba, că merită să crezi, să speri, să te rogi, să lupţi, să iubeşti.

“Domnul doctor, ne daţi voie să mergem la mare pentru câteva zile?”, l-am întrebat pe Cipic, fratele meu, omul care o supravegheat-o pe doamna Anişoara pe toată durata sarcinii, una cu multe probleme, probleme venite nu însă din partea celor doi pui care tot creşteau, acolo, în burta mamei lor, ci din partea altora…

“Mergeţi, tati. Atenţie însă la soare şi la apă”, a venit răspunsul. Fetele mai aveau de stat, o lună şi ceva. Am făcut frumos Oltcit-ul meu cu numere de Harghita la o spălătorie de pe “Postăvarului”. A trebuit să aştept o jumătate de oră după ce băieţii îşi terminaseră treaba ca Oltcit-ul să pornească.

Era 2 iulie 2004, dimineaţa, când am pornit spre Eforie Sud, acolo unde aveam o rezervare prin serviciu. Lucram la Sport.ro, care era şi al lui Prigoană şi al ProTV-ului.

Am încărcat maşina cu fructe, sucuri, apă şi am pornit. Viteză maximă de croazieră 70 la oră! Atât putea duce cataraga!  Autostrada spre Constanţa se oprea la Lehliu, după care îţi continuai drumul pe şoseaua veche, plină de căruţe, tractoare şi de cetăţeni mai mult sau mai puţini beţi. Ăstora li se adăugau demenţii participanţi la trafic.

Am ajuns la Eforie Sud, unde nu mai fusesem niciodată. O staţiune tristă. După vreo jumătate de oră de căutări, descoperim hotelul. Era în renovare!

Deşi muncitorii ne-a asigurat că ne vor aranja o cameră, am plecat. Am găsit repede cazare, la unul dintre multele hoteluri construite în perioada comunistă, rămase, chiar şi la 14 ani distanţă, neschimbate…

“Luăm două zile, după care ne întoarcem acasă şi, jur, nu mai calc în viaţa mea pe litoralul românesc”, mi-am zis.

I-am sunat pe apropiaţi şi i-am asigurat că suntem bine, după care am ieşit pe balcon la o ţigară. Printre două hoteluri amărâte se vedea marea. Aş fi vrut să mă duc, să fac o baie, dar ceva parcă mă ţinea. Nici măcar de o bere nu-mi ardea. Doamna Anişoara a adormit, iar eu am demarat un dialog amical cu un vecin cu care împărţeam balconul.

După vreo două ore, să fi fost ora 5 – 5 şi jumătate după amiază, doamna Anişoara se trezeşte. Se duce la baie, dar iese după două minute spunându-mi: “S-a rupt apa”!

Iniţial, am crezut că s-a spart vreo ţeavă la baie, dar, în cele din urmă am realizat ce se întâmplase de fapt. Primul telefon? La Cipic! “Tati, mergeţi la Constanţa, nu plecaţi la drum”, a venit răspunsul, după care a început nebunia!!!

Am strâns repede tot, ne-am urcat în Oltcit şi am demarat spre Constanţa. “Mergem la Bucureşti”, mi-a zis, chinuită de durere, doamna Anişoara! Îl sun pe frate-miu, Edi: “Tati, porneşte spre Constanţa. Iei pacientul din mers şi îl duci la Giuleşti”.

“Sunteţi nebuni? Nu vin”, îmi zice frate-miu, care, aveam să aflu mai târziu, în acel moment s-a urcat în maşină şi a demarat spre Litoral. Edi abia îşi cumpărase un VW Touran. I-a luat cu ei pe dragii noştri prieteni, Cătălina şi Valeriu, care, Dumnezeu să-i odihnească, nu mai sunt,

Cum nu se lega nimic la Constanţa, apelurile noastre rămânând fără răspuns, am decis să ne continuăm drumul spre Bucureşti. Cu farurile aprinse şi cu “pilotul automat” blocat pe 70 de km/oră, “zburam” spre capitală. Din când în când o întrebam pe doamna Anişoara dacă e bine. Îmi făcea semn că da. “Vreau să ajungem la Giuleşti, nu în altă parte”, mai adăuga din când în când.

Intraţi în alertă, prietenii noştri au luat pe rând toate maternităţile de pe traseu. Au căutat soluţii, dar în zadar. “Opriţi-vă undeva, nu contează unde, dar opriţi-vă”, auzeam în telefon.

În cele din urmă, frate-miu a recunoscut că e pe drum şi că vine spre noi cu toată viteza. Undeva pe la jumătatea distanţei dintre Bucureşti şi Constanţa, Edi trece de noi fără să ne observe. Nici noi nu-l văzusem!

Trăiască însă telefonia mobilă celulară! Întoarce, îmi preia fetele şi o rupe la fugă spre Bucureşti. Eu rămân cu Oltcit-ul. Nu-l puteam abandona în câmp. În câteva secunde nu i-am mai zărit la orizont!

Strângeam în mâna dreaptă, încă de la plecarea din Eforie Sud, o iconiţă cu Maica Domnului, pe care o aveam mereu în maşină, şi mă rugam. Mă rugam să iasă bine.

În tot acest timp, Edi ţinea legătura cu Cipic, cu “Bulgaru”, adică Narcis Barbu, un alt prieten bun de-al nostru. “Opriţi-vă la Lehliu, undeva”, spuneau toţi. “Mergem la Giuleşti, la Cipic”, spunea doamna Anişoara. La intrarea în Bucureşti, Cipic dă un ultimatum: “Opriţi-vă la Pantelimon”.

Nu l-a ascultat însă nimeni! Cipic era acasă, în faţa televizorului, convins că gaşca s-a oprit la Pantelimon, când frate-miu sună şi îi zice: “Suntem la Unirii”! Era trecut bine de ora 23.00.

Până la Giuleşti n-a mai fost decât puţin. Cipic a întâmpinat-o pe doamna Anişoara şi a băgat-o în operaţie imediat. Aşezate aiurea în burta mamei lor, fetele nu se puteau naşte normal.

Prima pe care Cipic a scos-o a fost Ana Larisa! Avea deja ordonul ombilical căzut şi strangulat. A luat nota 5! Era ora 00.01, ziua de 3 iulie 2004.  Maria Alexandra a sosit două minute mai târziu. A luat la “examen” nota 8!

Eu am ajuns după aproape o oră, dacă nu mai bine, cu un Oltcit din care ieşea fum! În faţa maternităţii Giuleşti, o mulţime de prieteni şi de rude. Toţi şi toate ale mele!

“Cum stăm, tati?”, l-am întrebat pe Valeriu, care s-a uitat ciudat la mine, după care i-a spus unei asistente: “Doamnă, faceţi ceva pentru omul ăsta. El e tatăl constănţencelor”. “Constănţencele”, aşa au fost poreclite fele mele de personalul Maternităţii Giuleşti! Erau deja vedete şi aşa aveau să rămână mult după ieşirea din spital! Toată lumea povestea despre aventura lor!

“Sunteţi nebuni! Să ştiţi însă că fetele astea sunt protejate de Dumnezeu. O să vedeţi”, mi-a zis soră-mea Lea, care venise la spital cu toată familia, inclusiv cu gemenii ei, Ana Maria şi Rareş, care aveau atunci doi ani şi ceva!

Am fost şi mi-am văzut prinţesele, care aveau fiecare câte două kilograme! Nu erau mai mari decât o sticlă de Pepsi!

Am liniştit-o pe doamna Anişoara, apoi m-am dus acasă şi m-am îmbătat. A doua zi, trezit de telefonul lui Cipic, care striga la mine: “Unde dracului eşti, nebunule?”, am plecat spre spital!

Iar de atunci nu fac altceva decât să trăiesc pentru copiii ăştia. Pentru că, până la urmă, asta e menirea nostră pe acest pământ, în această viaţă. Dar nu e uşor!

Adică, cum să spun, nu e uşor atunci când chiar vrei să o faci aşa cum trebuie.

Au trecut de la cele povestite mai sus fix 10 ani! N-am uitat niciun amănunt, sau aproape niciun amănunt, din viaţa fetelor mele din toţi aceşti zece ani. Pentru mine, drumul ăla de la Eforie Sud la Bucureşti, de fapt până la jumătatea distanţei, de unde doamna Anişoara a fost preluată de Edi, rămâne unul dintre cele mai importante momente din viaţa mea.

Din păcate, unii au uitat…

Din păcate, unii nu mai sunt. Cătălina şi Valeriu, de care îmi amintesc zi de zi, s-au dus. S-au dus mult prea devreme, pe când fetele aveau doar un an şi jumătate.

Cei mai mulţi dintre oamenii ăia implicaţi în evenimentele din 2-3 iulie 2004 îmi sunt şi azi alături. Pentru ei aş sări în foc.

Fratele Cipic, pe care îl consider unul dintre cei mai buni ginecologi din România, are un loc aparte în inima mea. Şi dacă vrea nu mai iese de acolo! Am rămas nu prieteni, ci fraţi. E al doilea tată al acestor fete. Şi nu exagerez cu nimic.

O asemenea întâmplare n-are cum să nu te marcheze, să nu te dezgheţe, să nu te facă să vezi lumea altfel. Dacă te crezi normal, fireşte.

Doar spuneam la început “că în viaţa asta a noastră nimic nu e întâmplător, că totul are o ordine, un rost, un program, că putem forţa destinul, dar că nu-l putem schimba, că merită să crezi, să speri, să te rogi, să lupţi, să iubeşti”.

Scriu aceste rânduri alături de fetele mele, Ana Larisa şi Maria Alexandra, de undeva din Thassos, unde destinul a făcut să fim împreună. E adevărat, l-am cam forţat! Pe destin!

Acum sunt mari! Nu îmi vine să cred cât de mari s-au făcut. Parcă ieri le scoteam din spital într-un coş!

Parcă ieri făceau primii paşi, parcă ieri mergeam pentru prima oară la coafor sau mai ştiu eu unde.

Fetele lui tata au schimbat prefixul. Azi-noapte, pe balconul camerei în care locuim, aici, în Thassos, mi-au mărturisit că sunt fericite. Doamne ajută! Ştiu că fericirea nu are unitate de măsură, dar cred că puteau fi şi mai fericite. Asta nu a depins însă doar de mine.

Simt însă, aşa cum îmi spunea soră-mea Lea acum 10 ani stând aşezaţi amândoi în fund pe trotuarul din faţa Maternităţii Giuleşti, că ” fetele astea sunt protejate de Dumnezeu. O să vedeţi”!

2 thoughts on “Fetele lui tata! Poveste după 10 ani!

  1. Adi, te felicit ca iti iubesti atat de mult fetele. Sunt sigur ca sunt foarte fericite ca au un asemenea tata. La multi ani !

Leave a Reply to Dan Motoran Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *