“Tati, când comentezi pentru Eurosport o faci de la faţa locului sau din studio?”, e una dintre întrebările pe care le aud, aşa, din când în când.
“Din studio, tati, din studio”, le răspund şi văd o umbră de dezamăgire în privirea interlocutorului.
Acesta e şi motivul pentru care merg atât de des pe teren! Ca să văd meciuri de la faţa locului.
Azi am fost la Mogoşoaia, la un amical România – Franţa, fete sub 17 ani. Pe franţuzoaice le-am comentat chiar acum o săptămână, la partida cu Spania, din semifinalele Campionatului European U 17 din Islanda. Meci pierdut de Franţa la loviturile de departajare, deşi au avut jocul în mână.
Mă uit pe foaia de joc şi o confrunt cu cea de la meciul cu Spania, de la Reykjavik. Lotul e altul! Dar e tot U 17. Ce arie de selecţie au francezii!
Noi? Era să uit cel mai important amănunt, scorul! A fost 6-0 pentru Franţa, care a făcut o adevărată demonstraţie de fotbal modern, fără nicio exagerare.
Tupeu, viteză, ştiinţa jocului, dar mai ales talent.
Noi? Adică, ale noastre? Exact pe dos. Sărăcuţele s-au bătut totuşi, dar atât pot.
Franţuzoaicele au venit inclusiv cu fanioane personalizate pentru acest meci! Au luat jocul în serios şi n-au dat nicio şansă tricolorelor.
Le-am luat la Mogoşoaia şi pe fete. Pe fetele mele. De fapt, mi le-a adus doamna Anişoara, care a ţinut să-mi reproşeze: “La un sport mai ca lumea n-ai duce fetele”!
Păi, şi la şah dacă le-aş fi dus, tot aş fi fost muştruluit.
Fetele au fost copii de mingi. “Eu credeam că doar la tenis există aşa ceva”, îmi mărturiseşte la un moment dat Larisa, care, din cauza emoţiilor, a fost aproape de a-şi abandona rolul.
În schimb, Alexandra s-a simţit ca peştele în apă. La sfârşit, a repetat ceea ce spune de ani buni: “Vreau înapoi la fotbal”!
Profesorul Gheorghe Marinescu (foto, cu fetele!), cel mai vechi antrenor din fotbalul feminin românesc, omul cu care fetele au lucrat aproape un an, a făcut lobby pe lângă doamna Anişoara, rămasă surprinzător în tribună pe toată durata meciului. Şi a smuls promisiunea că, “dacă vrea, Alexandra se poate întoarce la marea ei dragoste”.
La final meciului m-am prezentat antrenoarei Franţei, doamna Cecile Locatelli. Ce nume ciudat pentru o franţuzoaică! Am întrebat-o dacă putem conversa în limba engleză. Mi-a răspuns că ştie “a litîl bit”!
“Litîl bitul” doamnei era însă o engleză aproape perfectă. Am supravieţuit şocului, povestindu-i că prestez pentru Eurosport şi că, în calitate de comentator al prestigiosului post, am comentat în doar câteva zile o semifinală Franţa – Spania, de la Europenele U 17, şi “sfert”-ul Franţa – Germania de la Mondialul mare din Canada.
În ambele, Franţa a pierdut la penalty-uri!
Doamna Cecile Locatelli m-a privit lung, după care mi-a mărturisit: “Suntem colegi! Şi eu comentez pentru Eurosport, dar la Paris! Am comentat incusiv meciurile de la Campionatul Mondial din Canada”. Asta da surpriză.
I-am făcut cunoştinţă cu fetele mele, apoi toate trei s-au tras în poză.
N-am zărit niciun ziarist la Mogoşoaia. Prietenul Sorin Breazu zice că sunt prea pretenţios.
Tati, am contraatacat, păi pe praful ăsta trimiteam un copil, că şi aşa sunt mulţi absolvenţi care se visează deja jurnalişti, dar care n-au nicio bază. Şi era imposibil să nu scoată un subiect. Mama mă-sii…
M-am reîntâlnit la Mogoşoaia cu Dan Gherasim, fostul portar al Stelei, cu care am fost coleg la Rocar acum 15 ani! Gherasim e acum antrenor cu portarii la fete, la U 17.
L-am cunoscut pe Adrian Ambrosie, antrenorul tricolorelor, fost coleg la Iaşi cu prietenul Daniel Zafiris prin anii 80-90, dar şi pe Iulian Szekely, om din staff-ul său, care ştie tot despre fotbalul feminin din România.
A fost frumos la Mogoşoaia, tati. În primul rând pentru că mi-am revăzut fetele.