IANB. Adică Institutul Agronomic Nicolae Bălcescu. Azi am fost acolo

Ori de câte ori calc prin Agronomie, inevitabil mă întâlnesc cu Nostalgia. Fetiţa asta îmi iese în cale încă din staţia de autobuz, de la Muzeul Satului. Încerc să o evit. Mă fac că nu o văd. E prea târziu însă. Aleargă în jurul meu ca o dansatoare apucată de streche. Mă ciupeşte, mă atinge. Şi râde într-una. Râsul ei e însă sincer. Bucuria revederii nu e falsă. Încerc să mă ţin tare în continuare, să joc un pic de teatru. Degeaba. În cele din urmă cedez! “Ce faci? Iar ai venit!”, îmi spune ea printre hohote de râs. “Iar am venit!”, îi răspund.
Îmi ia mâna într-a ei. Mă duce doar până la poartă, iar acolo mă lasă. “De aici te descurci, eşti de-al casei!”, zice ea. Şi fuge. N-a plecat însă departe. O simt. E peste tot. Unde mă uit, hop şi ea. Nu o văd, dar ea, Nostalgia, e peste tot. O simt.
Azi am intrat pe poarta IANB-ului după mai bine de vreo doi ani. Romeo, colegul meu de cameră din timpul facultăţii şi unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, mi-a zis să trec să luăm masa împreună. A fost şi el jurnalist. El m-a băgat practic în presă. S-a retras însă la timp. Acum e conferenţiar! Doctor şi alte alea, la una dintre facultăţile de aici. E tare!
În stânga, imediat după ce ai intrat pe poarta IANB-ului e o gheretă. A paznicului. Acolo mi-am petrecut vreo două nopţi în timpul Revoluţiei din decembrie 1989. Pe vremuri era singura construcţie. Acum, lipite de ghereta portarului sunt un butic, o mini-librărie. Nici nu mai ştiu exact, pentru că n-am fost foarte atent. Îmi aprind o ţigară şi îmi vâr mâinile în buzunarele sacoului. Vreau să fumez ţigara ca pe vremuri, fără să o ating! Doar ţinând-o în gură! Mă opresc în dreptul Facultăţii de Agricultură, practic inima IANB-ului de pe vremuri. Am uitat să vă spun, IANB-ul e acum USA! Universitatea de Studii Agricole. Parcă aşa îi zice. E renovată şi arată superb. Nu mă opresc, întâlnirea cu Romeo având loc la fosta cantină a institutului, ceva mai departe. Depăşesc corpul principal al clădirii şi îmi arunc ochii îndărătul clădirii, acolo unde, într-o noapte de vară, în 1987, la lumina unui bec chior, mi-am regăsit numele pe lista admişilor. Eram cu mama.
În stânga e Facultatea de Horticultură. Aici, în faţă, adică în faţa Horticulturii, pe vremuri era o clădire dezafectată. Perimetrul ei era închis cu un gard de sârmă. Ani în şir a stat aşa, apoi, într-un final, a fost demolată. Iată şi Facultatea de Îmbunătăţiri Funciare. N-am prea multe amintiri de aici. Fac dreapta şi merg spre cămine. Ţin ţigara între dinţi. Mă descurc. Trebuie să ai tehnică să fumezi astfel! Mă uit la Grădina Botanică, e în stânga mea. Aici, Nostalgia apare din nou. Nu mai aleargă. Păşeşte liniştită, cu privirea în pământ. Se uită la plante. Are, probabil, oră de botanică. Zăresc primul Cămin Studenţesc. Trebuie să fie A7. Ăsta, pe vremuri, era de fete. Nu era chip să pătrunzi acolo decât cu buletinul şi doar pentru câteva minute. Simt cum îmi ard buzele. Ţigara e pe sfârşite. Cu un gest pe care îl reuşeam doar acum douăzeci şi ceva de ani, scuip ţigara direct într-un canal! Mâinile sunt în continuare în buzunare, nu le-am scos nicio secundă!
Uite-l şi pe A6. Tot de fete era şi ăsta. Apoi A5. Aici stăteau familiştii şi străinii. În toate cele trei cămine de care am amintit, camerele erau micuţe, dar cochete. Două paturi, chiuvetă în cameră, amănunt foarte important, şi parcă o mică debara, de fapt un dulap pentru haine.
În stânga, imediat ce se termină Grădina Botanică, e Sala Agronomia. Sala de sport. Aici jucau pe vremuri baschetbalistele de la Sportul Studenţesc. Era practic terenul lor propriu. Terenul de fotbal încă mai există. Acolo, în 1989, am jucat finala pe Centru Universitar, cu Politehnica, parcă. Nici nu mai ştiu cine a câştigat. Îmi mai amintesc doar că s-a ajuns la penalty-uri.
Cantina e şi ea la locul ei, iar lângă ea e Căminul A2, ăla în care am stat pe timpul facultăţii. Parcarea e plină de maşini. Ca de altfel tot Complexul IANB. Pe vremuri, le numărai pe degete. De la noi din an, şi, Slavă Domnului, eram peste o sută de studenţi, doar unul-doi aveau maşină. Unul era Mozăceanu, un băiat de prin Argeş. Avea o Dacie galbenă. Mozăceanu era mai mare ca noi cu câţiva ani. Era mai puriu! Mă uit spre etajul patru, acolo unde am stat în primul an. Termopane peste tot. Înainte nici ferestrele nu se închideau cum trebuie. Intra zăpada în camere. Într-o iarnă, căldură nu aveam, a îngheţat apa în paharul de pe masă. Vă jur!
Lângă Căminul A2 e şi acum am impresia Catedra de Maşini Agricole. Şef era unul Toma Dragoş. Un nenorocit! Ăsta era sperietoarea facultăţii. Dacă treceai la Maşini, puteai spune că eşti inginer. Facultatea era gata încă din primul an! Restul era floare la ureche.
Cantina nu mai e cantină. A fost împărţită în mai multe cârciumi. E şi un fast-food, şi o alimentară acum.
Dau să intru în cârciuma unde ştiu că mănâncă Romeo. E una rustică. La intrare, pe o tablă neagră e scris meniul zilei, iar în josul ei consumatorii sunt anunţaţi că în fiecare seară, de la ora 21.00, aici cântă Nicu & Vica Band! O fi Vica a lui nea Piţi?!
După cantină mai sunt câteva cămine. Unele mai vechi, unde pe vremuri stăteau studenţi străini, şi altele, ca şi A-urile Agronomiei, care aparţin ASE-ului.
Cam asta a fost revederea mea cu IANB-ul studenţiei mele. Ani frumoşi, pe care îi retrăiesc ori de câte ori revin aici. Romeo râde de mine. El vine zilnic aici. La el e deja rutină. La mine e altceva.