Stau de vorbă cu o veche prietenă pe sărăcia aia de Facebook! E bună şi reţeaua asta de socializare la ceva. Nu în cazul ăsta, însă, pentru că ştiu foarte bine persoana cu care vorbesc. Facebook-ul e doar o cale aleatorie prin care comunicăm. Am întrerupt abrupt discuţia, scuzându-mă că sunt obosit şi că mai am de scris câte ceva pe blog. Asta pentru că prietena mea îşi bea în fiecare dimineaţă cafeaua, citindu-mă! Ce onoare!
Tocmai ce mă întreba: de ce nu dormi? I-am răspuns că inima nu îmi dă ghes să adorm. Vreau să mă bucur încă de ziua de azi, pentru că nu ştiu dacă MÂINE mai există. Lev Tolstoi spune că nu există prezent. Doar trecut şi viitor. Şi are dreptate. Prezentul se pierde în timp şi în spaţiu.
Prietena mea trăieşte într-o ţară civilizată şi, câteodată, îşi mărturiseşte dorul de ţară. Ca să o liniştesc, i-am povestit că astăzi am primit jumătate de salariu pe luna ianuarie şi că nu prea am ce face cu suma primită în condiţiile în care preţul nevoilor cotidine o depăşeşte.
Cu toate astea, i-am mărturisit că sunt fericit! Nu ştiu dacă a înţeles ce am vrut să zic. Nu ştiu dacă m-a crezut în toate minţile! Într-un post scris zilele trecute scriam că sunt fericit. Era vorba despre fericirea mea. Fiecare are fericirea sa, sunt convins. A mea înseamnă cu totul altceva. Înseamnă nopţile astea în care stau, rupt de oboseală, aplecat deasupra tastaturii, şi scriu, şi ascult muzică, gândindu-mă la fetele mele, la cei apropiaţi, la cei dispăruţi, toţi dragi mie, la Dumnezeu.
Un amic mă inoportuna zilele trecute cu problemele lui lumeşti, la îndemână de rezolvat. Avea nişte frustrări teribile în opinia sa. Minore însă, atât de uşor rezolvabile, încât mi s-a făcut milă de el.
Am revenit de la Moeciu. Între timp am bifat şi vreo 12 ore de muncă la ziar! Noaptea trecută am rămas la Lea, soră-mea. Mi-a fost teamă ca maşina împrumutată pentru week-end să nu păţească ceva în Mexic. Adică să rămână fără ştergătoare, oglinzi, etc!!!
Am depăşit de mult, de pe la prânz, starea de oboseală pe ziua de azi. După fiecare week-end liber, mă simt mai obosit decât în situaţia în care aş fi muncit. Pe bune! Nu mă plâng însă. Sunt doar sincer cu voi. E ceva rău în asta? Nu cred.
Astăzi, adică ieri, am dus-o doar pe Larisa la şcoală. Alexandra e bolnavă. Răcită. Am primit vestea, aşa, ca pe una privind starea vremii.
Aş fi vrut să îi pot alina Alexandrei suferinţa, să-i citesc o poveste, să îi supraveghez somnul. Toate astea îmi sunt interzise, din păcate. În ciuda acestui fapt, declar în continuare că sunt fericit. Ştiu, pot fi considerat nebun, dar nu e aşa, vă asigur.
E aproape ora două! Peste patru ore, deşteptarea! Dar tot nu pot dormi… Şi nici nu vreau. Vreau să mă mai bucur de ziua de astăzi. De fapt de ieri. Îmi e dor de ziua de azi!