Începe Mondialul

Primul Mondial trăit şi de care îmi aduc aminte e cel german, din 1974. Îmi amintesc perfect cum stăteam cu frate-miu, Edi, pe fotoliul din sufragerie şi urmăream finala Germania – Olanda, 2-1. Olandezii, cu Cruyff pe teren, au deschis scorul din penalty chiar în debut, Neeskens. Nemţii nici măcar nu apucaseră să atingă mingea. Apoi nemţălăii au reuşit să întoarcă rezultatul până la pauză, prin golurile marcate de Gerd Muller şi Paul Breitner.

Să verific, să văd dacă am greşit sau nu. Ordinea e inversă!

De alte meciuri ale mondialului german nu îmi mai amintesc să le fi văzut live. Le ţin minte însă din retrospective, iar mai nou de pe net.

La mondialul mexican, din 1970, la care a participat şi România, aveam doar 3 ani. E posibil însă ca şi la acest turneu final să mă fi uitat, dar chiar că nu îmi mai aduc aminte.

1978, Argentina cu al său Gauchito, mascota! Pe Gauchito îl copiasem de prin reviste şi îl pirogravasem. Aparatul de pirogravat, pentru cei care nu ştiu, era un aparat special, cu o sârmă la un capăt, care odată încălzită lăsa urme pe foaia de lemn, arzând-o. Era obligatoriu la “atelier”, la şcoală. Ca şi ghergheful, herbarul, insectarul şi multe altele. Vă voi povesti despre ele altădată.

Argentina e primul campionat mondial la care mi-am luat notiţe. Aveam un caiet în care îmi scriam echipele, meciurile, marcatorii, lipeam poze decupate din “Sportul” sau din “Sportul ilustrat”, comentarii. A fost un turneu cu numai 16 echipe. Am ţinut cu Italia, care, într-o grupă cu Argentina, avea să facă 6 puncte, adică maxim! La victorie se acordau atunci doar 2 puncte. La Italia juca un puşti, de doar 21 de ani, Paolo Rossi. Avea chiar numărul 21 pe tricou. Juca Bettega, cel care a dat unicul gol al meciului cu Argentina, Causio, unul pe nume Pulici şi ceilalţi care aveau să câştige titlul 4 ani mai târziu.

Mi-l mai amintesc pe portarul tunisian Naili, un nebun care a făcut minuni împotriva Germaniei, cu care Tunisia a făcut egal, 0-0. Tunisia nu avea însă să mergă mai departe. A fost mondialul la care Argentina a ajuns în finală după un blat cu Peru. Gazdele au bătut Peru cu 6-0 ca să depăşească la golaveraj Brazilia.

Eliminarea Italiei a fost un şoc pentru mine. Italia avea nevoie de doar un egal pentru a ajunge în finală, dar a luat bătaie de la Olanda cu 2-1. N-am să uit ce gol i-a dat olandezul Haan lui Zoff… Un şut de la 30 de metri.

În finală am ţinut pumnii europenilor, adică olandezilor, cei care îmi eliminaseră favorita. Aregntina – Olanda a fost un meci dat în mă-sa. Un meci greu chiar şi pentru un copil de 11 ani, nebun după fotbal, dar incapabil să înţeleagă cum de mingea lui Rensenbrink a lovit bara şi n-a intrat în poarta lui Fillol. Şi asta în minutul 90!

A venit apoi mondialul spaniol, văzut exclusiv pe bulgari! Finala din Argentina fusese ultimul meci de mondial transmis pe vremea lui Ceauşescu. Şi nici aceea, am aflat ulterior, nu fusese dată în direct! Mondialul spaniol a fost mondialul lui Paolo Rossi, revenit în fotbal după 3 ani de suspendare. Finala cu Germania, câştigată de italieni cu 3-1, am văzut-o acasă, împreună cu tot blocul. Fugisem din spital. Tata m-a adus acasă în acea seară, iar dimineaţă, până în vizită, eram înapoi în pat, la etajul 4 al “Judeţeanului”. Din cauza problemelor mele medicale, care m-au ţinut departe de televizor, acest mondial îl am în memorie doar din povestirile tatei, ale lui Edi şi ale lui Ioan Chirilă. A trebuit să vină Revoluţia, adică să treacă 12 ani pentru a vedea într-o retrospectivă acel meci uluitor Italia – Brazilia 3-2!

Mexic 1986. Aici am ţinut cu Bulgaria lui Mihailov, Arabov, Dimitrov, Iskrenov, Mladenov şi Gospodinov. Calificaţi în optimi cu doar două egaluri, ai mei au pierdut la Mexic, 0-2. Îşi mai aminteşte cineva de golul lui Negrete? Primul! Capodoperă! Voleu din 16 metri, Mihailov s-a aruncat, dar degeaba. Mexic 1986 a fost mondialul lui Maradona. În finala cu nemţii, am ţinut, bine înţeles, cu europenii!

Italia 1990. În România căzuse regimul comunist, aşa că meciurile le-am văzut pe TVR. Din nostalgie, mai mutam din când în când pe bulgari. A fost momentul în care am început să-l iubesc pe Maradona. Mai ales după furăciunea din finala cu Germania.

SUA 1994 a fost mondialul despre care cred că au auzit şi nenăscuţii! Cu generaţia aşa zisă de aur, cu meciuri disputate la temperaturi inumane. Mondialul din SUA îmi aminteşte de Sorin Hârjoghi, prietenul nostru de care nu mai ştim astăzi, din păcate, nimic. Am văzut meciurile în Pajura, acasă la Sorin, acolo unde şi locuiam din când în când. Acele meciuri, udate din belşug cu bere ieftină şi însoţite de marşuri în centru oraşului după marile victorii ale tricolorilor, n-am să le uit niciodată.

1998, Franţa. A fost primul Mondial ca jurnalist! Scriam ca la balamuc. Evenimentul zilei apărea în trei ediţii şi trebuia să schimbăm, să notăm. La faţa locului plecaseră domnii Alin Paicu şi Radu Preda. Parcă acest Mondial îmi e la fel de drag ca cel din 1978. Mă leagă multe amintiri de el.

2002, Coreea de Sud şi Japonia. În timpul Campionatului Mondial m-am pregătit de nuntă, am făcut nunta şi am fugit şi o săptămână la mare, la Neptun, unde am văzut finala.

2006, Germania. L-am făcut ca jurnalist la Kicker de România. Colaborarea cu celebra revistă germană, tocmai la un Mondial găzduit de nemţi a fost o experienţă fabuloasă. Aici m-am împrietenit cu Christian Clemens. El traducea, eu adaptam. Nemţii ne trimiteau interviuri cu toate superstarurile competiţiei, reportaje de senzaţie şi câte şi mai câte.

Mâine, adică azi că e trecut de miezul nopţii, începe Mondialul 2010. Aş vrea să-l câştige Serbia. Ştiu însă că e aproape imposibil, aşa că m-aş mulţumi dacă l-ar cuceri Spania sau Anglia sau Germania sau Olanda!

Am să mă duc la Johni, la “Pub Lusitan”, cârciumioară cochetă aflată pe “Praşilei”, la numărul 86, lângă stadionul “Rocar”, şi unde îmi fac veacul în ultima vreme. Johni are la “Pub Lusitan” şi wireless, aşa că nu ne putem plânge. Mâine seară, adică azi, la al doilea meci, mergem acolo, eu şi Sorinel, colegul de la online.

Hai Srbija!