M-am trezit după doar trei ore de somn ca să sufăr alături de Ionuţ Dan Ion. Sau Jo Jo Dan, cum e cunoscut sportivul din Giurgiu în boxul profesionist.
A meritat, într-un final. Într-un final confuz, dominat totuşi de român.
Jo Jo îl mai bătuse pe Kevin Bizier. Chiar anul trecut, în noiembrie. Şi tot la puncte. Dar meciul ăsta a fost mult mai greu. Poate şi miza.
N-am să-l laud pe al nostru, pentru că sunt destui pupincurişti de serviciu, care însă dorm la ora asta. N-au ştiut probabil nici măcar de meci.
Deşi cu o clasă peste adeversar, Jo Jo a fost la un pas să şi-o fure. A început temător, intrând în acelaşi timp în capcana adversarului, unul băţos până la un moment dat, dar limitat.
S-a trezit însă la timp şi, am curaj să spun asta, n-a fost vorba de vreo strategie.
Ca şi în cazul lui Doroftei, dar mai ales în cel al lui Bute, Jo Jo Dan pare cu un pas în faţa staff-ului său tehnic. Un staff care, sigur, se poate lăuda cu victoria asta în faţa lui Bizier.
E normal până la urmă.
Jo Jo are 33 de ani şi nu îşi mai poate permite paşi greşiţi. Are calităţi, pe care le-a arătat însă destul de rar în noaptea asta.
Jo Jo e băiatul ăla care acum vreo trei ani se ducea cu tupeu la Trabzon ca să-şi ia revanşa în faţa lui Selkuc Aydin. S-a bătut pe final cu maxilarul fracturat. Şi n-a murit.
D-aia spun că Jo Jo poate mai mult decât a arătat în meciul de la Quebec, în faţa lui Bizier.
N-am mai căutat meciul pe net. Am preferat să mă uit la TV şi să constat din nou că pentru unii meseria e grea. Al dracului de grea şi de plictisitoare.